„Duhul adevărului, Care pretutindenea eşti…”

Multe dintre cuvintele Scripturii străbat viaţa noastră de zi cu zi, devenind obişnuite în vorbirea populară. Auzim adesea, în împrejurări dintre cele mai diverse, expresii precum: Cei de pe urmă vor fi cei dintâi; Nu poţi sluji la doi domni; Să dăm Cezarului ceea ce este al Cezarului. Puţini dintre cei care le folosesc mai pot indica astăzi sursa lor iniţială. Aşa pare a fi şi în cazul cuvintelor Mântuitorului din Ioan 8, 32: „Şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi", cuvinte care sunt adesea asumate de lideri de opinie. Dar, la o lectură atentă a întregului capitol biblic, înţelegem că Hristos-Domnul vorbeşte despre Dumnezeu-Tatăl şi despre adevărul transcendent.

Dacă grecii din Antichitate puneau în legătură adevărul (aletheia) cu neuitarea (a-letheia), se pare că modernitatea preferă adevărurile relative şi fragmentare, cu silogisme incomplete, valabile pentru perioade tranzitorii şi în zone limitate. Infosfera veacului nostru, alimentată de fluxurile informaţionale în creştere exponenţială, supralicitează atitudinile subiectiviste prin inflaţia de opinii, idei şi argumente. Însă problema nu este doar de natură filozofică, pentru că raportul dintre adevăr şi minciună are consecinţe morale şi spirituale asupra relaţiilor dintre valorile fundamentale: dreptate-nedreptate, bine-rău, fericire-nefericire şi, implicit, asupra relaţiilor interpersonale, influenţându-ne modul de a înţelege sensul vieţii pe pământ.

Credinţa creştină a oferit omului dintotdeauna calea de ieşire din labirintul adevărurilor relative, prin alipirea de adevărul lui Hristos, Domnul care trimite în lume, după înălţarea Sa la cer, de-a dreapta Tatălui, pe Duhul Sfânt, Duhul adevărului, care este pretutindenea şi pe toate le plineşte.

Conştiinţa prezenţei tainice a lui Dumnezeu în lume, chiar atunci când lumea a uitat de Dumnezeu, este „suflarea de vânt" (Fapte 2, 2) pe care o transmite Biserica în lume. Pentru că oricâtă răutate, nedreptate şi minciună s-ar aduna pe pământ, harul pretutindenea prezent, în structurile cele mai adânci ale fiinţei, face ca lumea să nu se întoarcă în haos şi să existe mereu speranţă. Într-una din rugăciunile de la Vecernia Rusaliilor ne surprindem în efemeritatea condiţiei noastre de trecători prin acest veac, chemaţi la a deveni fiinţe euharistice: „Ţie Îţi mulţumim pentru toate; pentru intrarea noastră în lumea aceasta şi pentru ieşirea din ea, care, după făgăduinţa Ta cea adevărată, ne arvunesc nouă de mai înainte nădejdea învierii şi a vieţii celei nestricăcioase, pe care fă să o dobândim la a doua venire a Ta, ce va să fie" (Rugăciunea a şasea).

Lipsit de lumina Duhului Sfânt, Pilat nu a găsit răspuns la întrebarea sa: „Ce este adevărul?" (Ioan 18, 38). Duhul „Care a grăit prin proroci" şi care a înţelepţit pe pescarii galileeni şi i-a întărit în misiunea apostolică ne dă mereu curajul de a fi însetaţi de adevăr. Iar Sfântul Simeon Noul Teolog ne înmiresmează calea cu mirul imnelor sale dumnezeieşti: „Căci de vei căuta să-L vezi sensibil,/ unde Îl vei afla? Nicăieri, vei spune, desigur/ Iar de vei putea să-L vezi spiritual/ mai degrabă va lumina El mintea ta/ şi va deschide pupilele inimii tale" (Imnul 21).

Atât de aproape de noi e Dumnezeu, încât toată ştiinţa, cunoaşterea şi căutarea înfrigurată pot fi puse deoparte. Adevărul lui Hristos străluceşte în razele de har ale Duhului Sfânt, Duhul adevărului. Trebuie doar să plecăm genunchii în rugăciune.

(Pr. Nicolae Dascălu, Ziarul Lumina)