Cum s-a făcut România mare?

România Mare e o poveste de succes! Dacă ne întoarcem în timp cu doar şase decenii, faţă de momentul 1918, vedem că românii se aflau într-o situaţie nu tocmai fericită: cele două principate, Valahia şi Moldova, aveau un destin incert, condiţionat de voinţa marilor puteri şi măcinat de instabilitate politică. Iar milioane de români trăiau în provincii aflate în componenţa imperiilor Habsburgic, respectiv Ţarist. În doar 60 de ani, istoria românilor a ajuns la zenit: Unirea cea mică din 1859 a fost urmată de aducerea pe tron a unei dinastii care s-a dovedit providenţială, sub Carol Întâiul România obţinând independenţa, recunoaşterea internaţională şi o dezvoltare fără precedent. Urmaşul, Ferdinand cel loial, avea să desăvârşească proiectul naţional în 1918.

România Mare, ca expresie a celor trei uniri din 1918, e rezultatul a trei factori! În primul rând, dorinţa românilor de a se uni! Fără acest ideal, care s-a exprimat la Chişinău, Cernăuţi şi Alba Iulia, unirea nu era posibilă. În al doilea rând, vorbim de jertfa de sânge a soldaţilor români pe fronturile Primului Război Mondial, de sutele de mii de eroi care s-au jertfit pentru eliberarea Transilvaniei, apărarea Bucureştiului, salvarea ţării la Mărăşeşti, Mărăşti şi Oituz şi, nu în ultimul rând, în campania din 1919 împotriva bolşevismului maghiar. Iar în al treilea rând, efortul diplomatic al politicienilor români la Congresul de pace de la Paris, prin care aceştia au obţinut recunoaşterea internaţională a României Mari. La toate astea e de menţionat şi şansa istorică, Pronia divină i-am putea spune, care a făcut ca România să iasă învingătoare şi să-şi întregească provinciile dintr-un război pe care-l pierduse din punct de vedere militar, în primă instanţă.

... Noi, astăzi, avem şansa de a şti cum a evoluat istoria...

Acest context favorabil s-a văzut în cazul unirii Basarabiei. Noi, astăzi, avem şansa de a şti cum a evoluat istoria, dar la 1914 liderii politici n-aveau de unde să prevadă că, la sfârşitul războiului, se vor prăbuşi deopotrivă Imperiul Ţarist şi monarhia austro-ungară. La momentul declanşării războiului, opţiunile României erau două. Alături de Puterile Centrale, Germania şi Austro-Ungaria, aşa cum dorea Regele Carol, cu scopul de a ne uni cu Basarabia, sau alături de Antanta, Franţa, Anglia şi Rusia, aşa cum dorea opinia publică majoritară, pentru a ne uni cu Transilvania. Pe scurt, Basarabia sau Transilvania? Asta era marea dilemă din anii neutralităţii. Să le obţinem pe amândouă era de-a dreptul iluzoriu, pentru că intrarea în război împotriva Austro-Ungariei pentru Transilvania însemna alianţa cu Rusia, care bineînţeles că excludea o unire cu Basarabia. Imperiul ţarist n-ar fi renunţat la provincia pe care a anexat-o în 1812.

Dar războiul a însemnat sfârşitul amândurora. Imperiul Ţarist s-a prăbuşit din cauza revoluţiilor din 1917, iar Austro-Ungaria pentru că a fost învinsă. Şi astfel s-a deschis calea celor trei uniri. Mai mult decât atât, după ce au preluat puterea în Rusia, bolşevicii au semnat pace separată cu Germania, iar faptul acesta a lăsat România singură în faţa Puterilor Centrale. Astfel că în primăvara lui 1918 am fost nevoiţi să acceptăm armistiţiul şi condiţiile umilitoare ale păcii impuse de Germania. Militar, pierdusem războiul. Dar şansa noastră a fost că l-a câştigat Antanta pe frontul de vest şi astfel România, cu jertfe militare în 1919 şi cu mari eforturi diplomatice, a fost recunoscută în tabăra învingătoare.

Dar trebuie subliniat un aspect fundamental. Această şansă istorică extraordinară n-ar fi însemnat nimic fără voinţa românilor din cele trei provincii, Basarabia, Bucovina şi Transilvania, de a se uni cu România!

România Mare nu era posibilă fără contribuţia decisivă a Bisericii şi a slujitorilor săi. Merită evidenţiat un aspect relevant. Cel puţin pentru românii ardeleni, Biserica a fost singura instituţie naţională. În Transilvania, Biserica a fost catalizatorul identităţii naţionale! De altfel, elita politică şi culturală a românilor ardeleni s-a născut în tinda Bisericii, prin şcolile confesionale create de aceasta. Un rol decisiv în acest proces de renaştere naţională a românilor ardeleni l-a avut şi Biserica Greco-Catolică. După tensiunile dramatice din secolul al 18-lea, veacul al 19-lea a fost caracterizat de îmbunătăţirea relaţiilor dintre cele două Biserici româneşti, care au slujit împreună cauza naţională.

În anii războiului, preoţii din Regat s-au implicat activ în efortul de război, sprijinindu-i moral pe soldaţii aflaţi în tranşee. De altfel, după Marea Unire, ca o răsplată simbolică pentru jertfa preoţilor militari, a fost înfiinţată Episcopia Armatei, care a avut sediul tocmai la Alba Iulia, primul chiriarh fiind chiar Justinian Teculescu, protopopul Alba Iuliei din decembrie 1918, cel care s-a implicat activ în organizarea marii adunări.

Asemenea lui Justinian Teculescu, foarte mulţi preoţi ardeleni au fost aleşi de către comunităţile pe care le păstoreau ca delegaţi la Adunarea de la 1 Decembrie. Preoţii reprezentau, în mod firesc, principalele elite româneşti, alături de învăţători, la nivel local.

De altfel, la Alba Iulia, Bisericile româneşti au fost reprezentate la cel mai înalt nivel. Episcopul Miron Cristea al Caransebeşului, din partea Bisericii Ortodoxe, şi Episcopul vicar Iuliu Hossu, din partea Bisericii Greco-Catolice. Cei doi au făcut parte şi din delegaţia care a dus proclamaţia unirii Regelui Ferdinand. Iar Miron Cristea a fost ales, nu întâmplător, Mitropolit primat şi apoi primul Patriarh al României!