Cei vechi aduceau ca jertfă pârga roadelor şi a turmelor lor, sau din alte lucruri. Noi însă aducem lui Dumnezeu ca daruri pâine şi vin, ca pe o pârgă a vieţii noastre. Căci pâinea şi vinul alcătuiesc hrana omului, prin care se întreţine viaţa trupească. Iar viaţa nu numai că se susţine prin hrană, dar e şi simbolizată prin ea. Astfel, ca să arate că L-au văzut pe Hristos viu, Sfinţii Apostoli ziceau despre Dânsul: „Că mâncam şi beam împreună cu Dânsul, după Înviere” (Fapte 10, 41). De asemenea, Domnul a poruncit să se dea de mâncare unui mort pe care-l înviase (Luca 8, 55), ca să arate viaţa prin hrană. Aşa încât nu e nimic nefiresc dacă, la Sfânta Liturghie, aducând prinos din hrană, socotim că aducem ca prinos însăşi viaţa noastră.
Dar poate ar zice că şi jertfele aduse de cei vechi lui Dumnezeu mai toate alcătuiau hrana omului, căci erau fie roade sau fructe cu care se ostenesc agricultorii, fie animale din cele care se mănâncă. Da! Însă toate acelea erau prinoase ale vieţii omeneşti? Nicidecum! Nimic din toate acelea nu era o hrană proprie numai omului, ci erau comune şi celorlalte vieţuitoare. Astfel, fructele şi roadele sunt hrana zburătoarelor şi a ierbivorelor, iar carnea de animale este hrana carnivorelor. Prin „omenească” înţelegem, însă, ceea ce aparţine numai omului; ori nevoia de a-şi pregăti pâinea pentru mâncare şi vinul pentru băut este ceva propriu numai omului. Aceasta este explicaţia formei (materiei) darurilor noastre.
Pentru care motiv trebuie să aducem lui Dumnezeu darurile acestea tocmai ca pe o pârgă a vieţii noastre? Pentru că Dumnezeu ne dă viaţa în schimbul lor. Se cuvine, deci, ca darul nostru să nu fie de tot nepotrivit cu darul care ni se dă în schimb, ci să fie măcar în parte înrudit cu el. Prin urmare, darul ce ni se dă în schimb fiind viaţa, atunci şi darul nostru trebuie să fie oarecum viaţa, mai ales că Cel Care a stabilit darul şi împarte contradarul, este Unul şi Acelaşi: Dreptul Judecător. El Însuşi ne-a poruncit să aducem ca dar pâine şi vin şi tot El ne dăruieşte, în schimbul acestora, Pâinea cea vie (Ioan 6, 21) şi Paharul vieţii celei veşnice.
În locul menirii de pescari, Domnul le-a dat-o Apostolilor pe aceea de a fi pescari de oameni (Ioan 5, 10), iar bogatului care-l întrebase despre Împărăţia Cerurilor i-a recomandat bogăţia cerească în locul celei pământeşti (Matei 9, 16). Tot aşa şi aici, în schimbul vieţii celei veşnice, adică al Sfântului Său Trup şi Sânge de viaţă făcător pe care ni-l dă, El ne-a poruncit să-I aducem hrană producătoare a vieţii celei trecătoare, ca să primim viaţă pentru viaţă: s-o dobândim pe cea veşnică în schimbul celei vremelnice, iar Harul pe care ni-l dăruieşte să pară o răsplată, pentru ca astfel milostivirea cea nemăsurată a lui Dumnezeu să satisfacă întrucâtva şi dreptatea şi să se împlinească cuvântul Scripturii: „Pune-voi milostivirea mea în cumpănă” (Isaia 28, 17).
Lucrul acesta se întâmplă nu numai în Sfânta Liturghie, ci şi la Botez, unde schimbăm o viaţă cu alta: pe una o dăm, pe cealaltă o dobândim în schimb. Însă dăruirea vieţii noastre este o moarte numai în simbol şi în întruchipare, pe când renaşterea (prin botez) este o viaţă adevărată. Căci murind şi înviind din morţi Mântuitorul a binevoit să ne facă şi pe noi părtaşi la viaţa lui cea nouă, cu condiţia să-I aducem şi noi ceva în schimbul acestui nepreţuit dar. Şi ce anume? Să imităm moartea Lui. Cum? Afundându-ne trupul în apă, ca într-un mormânt, şi scoţându-l de trei ori. Pentru ca, primindu-ne astfel ca părtaşi ai morţii şi ai îngropării Sale, să ne facă vrednici de viaţa Lui cea nouă.
(Sfântul Nicolae Cabasila, Tâlcuirea dumnezeieştii liturghii, traducere din greacă de Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Editura Arhiepiscopiei Bucureştilor, Bucureşti, 1989, pp. 6-8, Sursa: Doxologia.ro)