Martiriul, harismă a Duhului Sfânt

Martiriul este un eveniment şi o lucrare a Duhului Sfânt în Bi­serica lui Hristos cea una, sfântă, sobornicească/universală şi apos­tolică, întrucât aici este prezent şi lucrător Duhul Sfânt în viaţă şi mărturisirea sa ca un fapt esenţial şi revelator. Acest lucru arată legătura intrinsecă ce există între martiriu şi Sfânta Liturghie, ca şi între martiriu şi dogmele credinţei. Prin urmare, cea dintâi mărturie pe care martirul o aduce este cea a credinţei, ca adeziune personală la pre­zenţa personală a lui Dumnezeu, Care Se descoperă pe Sine Bise­ricii, în Hristos şi în Duhul Sfânt, prin actul de mărturisire al martirului.

Privit ca act eclesial marti­riul nu poate fi separat de lucrarea Duhului Sfânt care potenţează capacitatea naturală de mărturisire a adevărului şi de jertfă pentru Hristos Care este adevărul. În sensul strict al cuvântului, martirul este cel mai autentic şi deplin martor, iar mărturisirea sa ca act eclesial este nedespărţită de ha­rismă, de credinţă şi de ru­gă­ciune. Biserica, trupul lui Hristos şi locul lucrării Lui mântuitoare în comunitatea înnoită prin Duhul Sfânt, este locul martiriului, iar timpul Bise­­ricii este timpul martiriului. îPe martiri nu-i putem explica în curgerea şi determinismul istoriei, fiindcă ceea ce le dă forţa martirajului, sursa şi izvorul lor renăscător este Iisus Hristos, Cel pe care ei nu voiesc să-L nege nici cu preţul vieţii. Dacă Iisus Hristos nu S-ar fi întrupat, nu am fi avut nici seria aceasta neîntreruptă de sfinţi martiri, care au primit cununa muceniciei cu bucurie. Ceea ce-i uneşte pe martirii din toate epocile şi culturile este iubirea de Hristos şi refuzul apostaziei” (prof. dr. Ilie Bădescu, lect. dr. Andreea Băndoiu, prof. dr. Pavel Chirilă, „Principiile cercetării martirologice”,Ed. Christiana, Bucu­reşti, 2010, p. 12).

Rememorând pătimirile Sfântului Mucenic Sava de la Buzău, Sfântul Vasile îi scrie Episcopului Bretanion: „Istorisirile tale cuprind adevărate lupte atletice despre trupuri ciopârţite pentru apărarea credinţei, despre furia barbară neluată în seamă de cei a căror inimă a rămas netulbu­rată, despre muncirile de tot felul la care i-au pus chinuitorii, ­despre felul în care şi-au sfârşit martirii viaţa, luptând prin cruce şi apă, în ciuda oricăror bătăi” (Epistola 164, în colecţia citată, p. 357).

Tuturor martirilor li se poruncea de către persecutori să se lepede de Hristos şi toţi au refuzat aceasta cu preţul cel mai scump, cel al vieţii lor, care a devenit astfel „sămânţă” pentru viaţa în Hristos. „Cu cât erau mai apăsaţi creştinii”, scrie ­Sfântul Vasile, „cu atât mai mult creştea şi numărul lor şi sângele martirilor hrănea din belşug pe atleţii tot mai numeroşi ai dreptei credinţe, pentru că cei care ­urmau pilda înaintaşilor intrau în luptă întăriţi de pilda celor­ dintâi”.

În martiriul Sfântului Sava găsim această mărturie: „Şi el a strigat întru bucuria Duhului ­Sfânt şi a zis: Binecuvântat eşti, Doamne, şi preamărit este numele tău, Iisuse, în veci amin... astfel ai binevoit întru servii tăi, Doamne, Dumnezeul nostru. Şi pe când îl duceau spre a fi înecat pe tot drumul, a mulţumit lui Dumnezeu, socotind că suferin­ţele timpului de acum nu sunt vrednice de slava viitoare, care se va descoperi sfinţilor”.

Martiriul, fiind o harismă a Duhului Sfânt, nu poate exista fără credinţa dreptmăritoare şi fără rugăciunea de toată vremea. Viaţa sfinţilor este o rugăciune continuă pentru ei şi pentru întreaga lume, pentru întregul Adam, iar în clipele de dinaintea morţii martirice rugăciunea lor fierbinte îmbrăţişează, după porunca Mântuitorului, chiar şi pe prigonitorii lor.

(Pr. Lect. Dr. Dumitru Pintea, Sursa: Ziarul Lumina)