Credinţe şi obiceiuri româneşti în Săptămâna Luminată

În vinerea din Săptămâna Luminată, creştinii de pe tot cuprinsul ţării prăznuiesc Izvorul Tămăduirii. În vechime, mai cu seamă în Moldova, la vreme de secetă, preoţii însoţiţi de credincioşi ieşeau la câmp ţinând în mâini sfintele icoane şi se rugau ca Bunul Dumnezeu să le dăruiască ploaie, dar şi sănătate. În Transilvania întâlnim o credinţă străveche potrivit căreia apa sfinţită în această zi are puterea de a-i tămădui pe cei bolnavi. 

În multe zone etnografice ale României, în această zi, gospodinele fac pască şi înroşesc din nou ouă. A doua zi, în Sâmbăta Tomii, le vor duce la biserică pentru a fi sfinţite şi împărţite pentru sufletele celor morţi. Merg cu ele la cimitir. Pe fiecare mormânt aşază câte un ou şi o pască, iar la fiecare cruce aprind o lumânare.

Acest obicei are o semnificaţie aparte pentru cine ştie să o citească: oul simbolizează viaţa. Dacă îl aşezi pe un mormânt, prin acest gest arăţi că omul îngropat acolo de fapt nu a murit. Gestul aparent insignifiant al femeilor de la sat exprimă credinţa lor neclintită în viaţa veşnică.

Şi pasca face parte nu doar din bucătăria obligatorie a Paştelui, ci şi din universul de simboluri creştine pe care mentalitatea noastră colectivă îl pune în miş­care în această perioadă calendaristică. Pasca pregătită pentru a fi dusă la biserică − denumită „Paştile Paştilor” − şi sfinţită are pe ea o cruce simplă sau împletită.

Despre Blajini şi Paştele Blajinilor

Strămoşii noştri credeau şi ei în existenţa unor oameni de odinioară care nu s-au remarcat prin puterile lor fizice, ci prin virtuţile creştine. Acestea i-au făcut vestiţi peste mări şi ţări. 

Numele lor variază: li se spune bla­jini în Moldova, rohmani în Bucovina, răgmani în Mara­mureş. Cele mai multe informaţii despre ei le găsim în culegerile vechi de folclor întreprinse de Elena Niculiţă Voronca şi Simion Florea Marian, care era şi preot. Informaţiile sunt disparate - situaţie tipică pentru viziunea despre lume a omului arhaic. Legendele nu au coerenţa unei teorii, din simplul motiv că ţăranul român îşi explica lumea prin poveşti, nu prin enunţuri abstracte şi reci. Legendele, de multe ori, se contraziceau sau se completau ca piesele unui joc de puzzle.

De aceea, despre originea blajinilor întâlnim mai multe versiuni. Ce erau ei în mentalitatea autohtonă, arhaică? Un popor creştin - „un neam tare bun de oameni”, „nu fac stricăciune nimănuia” -, care vieţuia într-un tărâm îndepărtat: unii credeau că trăiesc sub pământ, alţii în ostroavele mărilor sau chiar în pustietate. Neavând case, vieţuiau la umbra pomilor. Principala trăsătură a lor era evlavia faţă de Dumnezeu: postesc mult şi se roagă continuu. Sunt buni la inimă, blajini. Ducând o viaţă sfântă, când mor, merg neabătut spre rai.
Mai ales în Bucovina şi Moldova, românii credeau că, neavând calendar, blajinii nu ştiu în ce dată cade Paştele − cea mai importantă sărbătoare a lor. Româncele îi ajutau şi se considera că este o mare greşeală să faci alt­minteri: strângeau într-o sită sau covăţică cojile de la ouăle pe care le foloseau pentru pregătirea pascăi şi a diverselor prăjituri şi copturi, iar în sâmbăta de dinaintea Învierii Domnului le aruncau pe o apă curgătoare. Credeau cu tărie că, purtate de râuri, cojile vor ajunge în Apa Sâmbetei - des întâlnită în basmele româneşti -, care le va duce în tărâmul blajinilor. Văzându-le, aceştia se bucurau cu negrăită bucurie şi începeau şi ei să prăznuiască Învierea Domnului. În unele legende româneşti, româncele gospodine nu doar îi înştiinţau pe blajini de venirea Paştelui, ci îi şi hrăneau: din cojile ajunse în ţara lor se fac la loc, prin minune, ouă întregi din care mănâncă nu mai puţin de doisprezece blajini deodată.

Sufletele celor morţi se întorc acasă

În tradiţia poporului român se vorbeşte despre Paştele Blajinilor, care în unele zone etnografice era serbat în Duminica Tomii, iar în altele a doua zi, lunea. În trecut, de Paştele Blajinilor, românii se adunau prin poieni şi dumbrăvi, se aşezau pe iarbă şi se bucurau mâncând ouă roşii, pască, miel fript şi bând vin sau rachiu fiert, îndulcit cu miere. Nimeni nu lucra de Paştele Blajinilor. Ziua era ţinută prin nelucrare pentru ca pământul să rodească. În timp, Paştele Blajinilor a fost asimilat cultului funerar românesc. În prezent, prin „blajini” sunt desem­naţi morţii din familia fiecăruia. În trecutul nu foarte îndepărtat, în Moldova, femeile mai în vârstă strângeau ouăle vopsite la Paşti, le duceau în grădină şi le dădeau de-a dura pe iarbă. Le culegeau copiii ca pomană pentru sufletele celor trecuţi la Domnul. 

În prezent, de Paştele Blajinilor, fiecare familie merge la cimitir, aducând cu ea colivă, ouă roşii, cozonac, pască. Ele sunt sfinţite de preot şi împărţite femeilor, copiilor sau oamenilor sărmani prezenţi la această pomenire. 

Una dintre cele mai impresionante imagini pe care le-am văzut şi eu în ţinutul etnografic al Buzăului este aceasta: cei de aici mănâncă pască, ciocnesc ouă roşii, beau vin stând la mormântul în care îşi dorm somnul de veci, până la a doua venire a Domnului, cei dragi din familia fiecăruia. Sunt readuşi în prezent prin întâmplările vieţii lor povestite, an de an, acolo. Se mănâncă şi se bea în numele lor, cei de aici fiind convinşi că cei de dincolo participă laolaltă cu ei la bucuria Învierii Domnului. De altfel, una dintre cele mai vechi credinţe ale poporului român este că din Joia Mare până în sâmbăta de dinaintea Rusaliilor cerurile sunt deschise, iar sufletele celor morţi vin acasă pentru a petrece cu familia întregul ciclu pascal.

Săptămâna Luminată se încheie cu Duminica Tomii, zi denumită în Transilvania şi Paştile Mic. Şi ea este o zi de pomenire a morţilor, după rânduiala pe care am descris-o mai sus. Un alt semn că noi creştinii de aici suntem uniţi cu cei de dincolo şi rămânem vii prin comuniunea euharistică. Prin Domnul nostru Iisus Hristos, Care a învins moartea, „cu moartea pre moarte călcând”.