Puternici sunt cei care locuiesc între oameni

De ce se retrag asceţii în pustie? De unde fascinaţia singurătăţii, a izolării? Care sunt motivele pentru care se ascund unii oameni în măruntaiele deşertului, în vreme ce alţii, chiar atunci când se dedică lui Dumnezeu cu toată fiinţa lor, rămân pe mai departe în mici comunităţi fraterne?

Răspunsurile pe care le găsim în Pateric merg cel puţin în două direcţii. În primul rând singurătatea este mediul privilegiat al întâlnirii cu Dumnezeu, cel în care Domnul cu discreţia lui suprafirească Îşi face glasul auzit. E tare cunoscut gândul avvei Alonios, care zicea că îţi găseşti liniştea doar dacă te socoteşti singur cu Singurul Dumnezeu. De aceea avva Arsenie îşi apără cu atât de multă îndârjire izolarea, pe care nu vrea să o părăsească. Dar acesta nu este singurul motiv.

Puţini în afara părinţilor deşertului au înţeles cu atât de multă limpezime cât de diferiţi sunt oamenii şi cât de mare este plaja pe care se întind nevoile şi posibilităţile noastre. Tocmai de aceea învăţăturile bătrânilor formează un caleidoscop care se rearanjează altfel, de fiecare dată, în funcţie de cel care le priveşte atent şi vrea să desprindă un sens viu şi personal de acolo.

Uneori retragerea este dictată de inabilitatea de a trăi în comunitate. Avva Matoes a fost întrebat: „Ce să fac, căci limba nu-mi dă pace? Când sunt între oameni n-o pot ţine în frâu şi-i judec şi-i condamn pentru orice lucru bun pe care-l fac”. Întrebarea fratelui e o dovadă de luciditate şi de limpezime. Iar bătrânul îi spune: „Dacă nu te poţi înfrâna, fugi în singurătate, căci e o slăbiciune. Cine locuieşte cu fraţii nu trebuie să fie colţuros, ci rotund, ca să se rostogolească spre toţi”.

Imaginea omului în comunitate este cea a unei pietre de râu. Contactul cu ceilalţi îţi înmoaie asperităţile, egoismul, încruntarea. Comunitatea nu este doar un loc al frăţietăţii şi al grijii reciproce, ci este şi o şcoală aspră în care se învaţă dragostea, deschiderea şi disponibilitatea. Dar cu cât piatra este mai dură, cu atât modelarea este mai durabilă. Locuirea în comunitate este o formă de deschidere, care poate să te înveţe, în cele din urmă, deschiderea către Dumnezeu.

Apoftegma se încheie cu avva Matoes, care zice despre sine: „Nu din virtute locuiesc singur, ci din slăbiciune. Puternici sunt cei care locuiesc între oameni”. Aceste ultime cuvinte sunt o nouă expresie a smereniei sale. Nu îşi arogă nici un merit, îşi cunoaşte adâncul neputinţei şi al slăbiciunii sale. Nu spune vreun cuvânt despre curajul radical pe care îl presupune întâlnirea cu sinele în pustie, dincolo de orice confort, mângâiere sau distracţie.

Avva Matoes face în felul acesta o invitaţie fratelui de a-şi găsi locul, vocaţia, chemarea. Lupta nu poate fi evitată în nici un context. Este constant gândul acesta la părinţii deşertului. Dar putem să ne aşezăm într-un loc care să se potrivească mai bine sufletului nostru. Un loc în care să poată fi cultivată dragostea de Dumnezeu şi de aproapele, în smerenie şi cu luciditate.