Rânduiala întristării

Înclin să cred că cei mai mulţi dintre noi acceptă faptul că omul nu poate trăi oricum, la voia întâmplării, că viaţa trebuie sau ar trebui dusă după anumite principii potrivite cu firea omului, dar şi cu destinaţia lui finală, care este salvarea sufletului său nemuritor. Cu toate acestea, atunci când începem să ne punem concret problema vieţuirii după o anumită rânduială, vedem că lucrurile se schimbă, devin mai complicate şi din ce în ce mai puţini reuşesc să trăiască până la capăt potrivit principiilor acceptate iniţial. Şi aici nu mă refer la adoptarea unor practici exterioare, formale, ci la acele lucruri care determină viaţa noastră lăuntrică. Să ne aplecăm, de pildă, asupra modului în care noi abordăm de obicei întristarea. E posibil ca unii să se mire, dar trebuie să afle că inclusiv în acest caz există o rânduială; noi nu ne putem întrista oricând şi din orice pricină, cel puţin aşa ne recomandă Sfinţii Părinţi, pentru că întristarea primită sub imperiul diverselor impresii ale vieţii cotidiene nu ne ajută la rezolvarea problemelor şi cu atât mai puţin ne este de vreun folos sufletesc. Întristarea este o emoţie puternică care poate zdrobi inima, poate îmbolnăvi realmente tot trupul, poate duce la deznădejde, dar, de asemenea, poate învia un suflet nesimţitor. Cu toate acestea, simpla constatare a faptului că întristarea, în cele mai multe cazuri, nu este folositoare nu ne ajută s-o şi dominăm. Întristarea este un sentiment pe care constatăm că nu-l putem ordona, că scapă puterii noastre de a-l controla, însă în mod firesc altfel ar trebui să stea lucrurile. Raţiunea ar trebui să aibă forţa necesară să ordoneze acest sentiment ca să se manifeste doar în acele cadre benefice şi ziditoare şi numai într-o anumită măsură. Şi pentru ca să nu lungim prea mult discuţia, să vedem ce spune despre tema noastră, cu exemple, Sfântul Ioan Gură de Aur:
„Ai pierdut bani? Te-ai întristat, dar prin aceasta nu ţi-ai acoperit paguba. Ai pierdut un fiu? Te-ai întristat, dar pe mort nu l-ai înviat, şi nici n-ai fost de folos cu ceva răposatului. Ai fost biciuit, pălmuit, batjocorit? Te-ai întristat, dar n-ai ridicat ocara. Te-ai îmbolnăvit de o boală foarte grea? Te-ai întristat, dar boala nu ai alungat-o prin asta, ba încă şi mai grea ţi-o faci. Vezi că la nici una dintre aceste nenorociri nu ţi-a fost de folos întristarea? Însă ai păcătuit şi te-ai întristat? Ţi-ai şters păcatul, ţi-ai dezlegat greşeala.”

Totuşi, întristarea e bine să nu fie niciodată dusă la extrem, recomandă cu măiestrie Sfântul Ioan, nici chiar în cazul în care aceasta lucrează spre folosul omului, ca nu cumva să-i întunece cu totul sufletul şi să nu se mai poată întoarce la Domnul:
„Acestea deci gândindu-le pururea, cugetă la cei ce au pătimit altele mai rele decât tine şi nu te întrista de nimic, ci numai când păcătuieşti să oftezi din inimă, numai atunci să plângi. Atunci, zic, supără-te, căci eu nu te împiedic, ci chiar te îndemn, însă şi atunci întristarea ta să fie cumpătată, gândindu-te că este şi întoarcere de la păcat, este şi împăcare cu Dumnezeu, şi cu cugetul tău”.

Capcane psihologice întinse de propriul nostru „eu”

În citatele din Ioan Gură de Aur se poate vedea acel punct remarcabil al gândirii patristice care este îndemnul de a pune în lucrare sfaturile fără a căuta justificări personale cu scopul de a persista în impas, în tristeţe în cazul nostru. Pentru că fiecare dintre noi îşi poate justifica lipsa de fermitate în abordarea întristării invocând sensibilitatea sa aparte sau întâmplări concrete din viaţă ce provoacă în mod firesc tristeţe. Dar acestea nu pot constitui îndreptăţiri, ci reprezintă doar capcane psihologice întinse de propriul nostru „eu”. Însă perspectiva Părinţilor este aceea de a transcende planul psihologic, întrucât este nestatornic, spre cel statornic, duhovnicesc.

Şi, totuşi, să nu uităm unde ne aflăm noi, începătorii într-ale ascezei, să nu neglijăm că suntem făpturi supuse unor schimbări de multe ori neînţelese, datorate stării noastre căzute şi că definitoriu pentru măsura noastră este să ne zbatem cu toate puterile ca să trecem de la neputinţa cotidiană la modelul ceresc al omului. De aceea chiar de se va întâmpla ca uneori să fim cuprinşi de întristare fără să vrem, chiar dacă ne vom afla dominaţi de emoţiile cotidianului, soluţia nu este să ne lăsăm copleşiţi de întristare, ci să ne îndreptăm întreaga atenţie spre ţinta existenţei, spre Împă­răţia cerurilor, iar întristarea să nu fie îngăduită decât cu rolul de a ne ţine departe de păcate şi de a ne mişca sufletul la întoarcerea spre Dumnezeu. (Sursa: Ziarul Lumina)