“Cel ce voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să îşi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie!”

Călătoria spre Înviere trece prin Patimă şi Moarte. Dar Răstignirea Mântuitorului fără răstignirea patimilor noastre este lipsită de valoare. Hristos arată clar despre Sine: ”Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”. De aceea îndemnul Duminicii a treia din Post este fără echivoc: ”Cel ce vrea.....”

Actul voinţei este neapărat necesar mântuirii. Asemănarea cu Dumnezeu nu vine ca un automatism, ci ca un rezultat al unui efort asiduu, constant, conştient şi asumat.

Omul poartă din Creaţie Chipul lui Dumnezeu. Nu ca o copie, ci ca reflexie, ca icoană a caracteristicilor fundamentale: raţiune, voinţă şi sentimente. Prin raţiune omul percepe, acţionează, sintetizează. Prin voinţă îşi pune în mişcare puterile trupului, dar mai ales ale minţii, iar prin sentimente stabileşte o relaţionare bazată pe simţăminte profunde, iar nu pe satisfacerea unor instincte.

Chipul face deosebirea dintre om şi celelalte vieţuitoare, fapt pentru care omul şi nu altcineva a fost aşezat de Dumnezeu ca stăpânitor al Creaţiei. Dacă raţiunea poate însemna proiectarea, voinţa este indiscutabil actul punerii în operă, transformarea, construcţia propriu-zisă, iar sentimentele, decoraţiunea vieţii noastre cu tot ce este frumos, nobil, uman şi divin deopotrivă. ”Dumnezeu este dragoste” şi ”cea mai mare poruncă din Lege este să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din toată virtutea ta, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi”.

Voinţa însemnează asumare a tuturor consecinţelor

Voia omului este cheia de boltă. Vrei să faci sau....să nu faci. Prin voie devii însă responsabil. Voinţa însemnează asumare a tuturor consecinţelor. Liberul arbitru lasă posibilitatea orientării voinţei omului acolo unde doreşte omul. Altfel nu ar putea fi nici răsplătit, nici pedepsit. Recompensa depinde de alegere. Simplu. Vrei în Hristos, mergi după El. Calea are două sensuri, dar diametral opuse. În ceremonia Sfintei Taine a Botezului între preotul slujitor şi candidatul la creştinătate (sau naşul ca martor şi garant) are loc un dialog mărturisitor: Te uneşti cu Hristos? - Mă unesc cu Hristos! Te-ai unit cu Hristos? – M-am unit ! Şi crezi Lui? – Cred Lui ca unui Împărat şi Dumnezeu! şi se rosteşte public, solemn Crezul – sinteza învăţăturii de credinţă a Bisericii.

Să ne întoarcem însă la raţiune. Gândirea presupune conştiinţă. Omul se naşte având în sine sămânţa conştiinţei morale, în mod natural. Principiul fundamental al moralei naturale este ”fă binele şi evită răul”. Conştiinţa morală este forul interior ce acţionează pe toate cele trei paliere ale faptei omului. Este sfătuitor drept în etapa gândirii şi premeditării, este martor corect, asistând la oricare dintre fapte şi mai ales este judecătorul nemitarnic ce ne spune fără echivoc dacă am lucrat binele sau răul. Cum altfel am putea avea dreapta judecată interioară, mustrările de conştiinţă sau bucuria binelui, dacă nu prin conştiinţa morală. Să considerăm aşadar că Dumnezeu ne-a onorat şi ne-a binecuvântat atunci când ne-a dăruit alături de chipul Său şi instrumentul şi unitatea de măsură după care noi înşine, înainte de Dreapta Judecată a Lui, să putem evalua faptele noastre, spre îndreptarea celor rele şi lucrarea asiduă a celor bune.

(Pr. Florin Hostiuc, Parohia Mirăuţi, municipiul Suceava)