A crede şi a (nu) cerceta

Cu toate că nu se regăseşte în Sfânta Scriptură, dictonul „Crede şi nu cerceta!” este o acuzaţie atee adusă cre­dincioşilor de către cei care pun în opoziţie ştiinţa şi credinţa. Pe de o parte, extrem de onorabilă, cercetarea ar corespunde spiritului ştiin­ţific, blindat de evidenţe empirice şi demons­traţii matematice, invocând inteligen­ţa şi progresul raţiunii. Nu se îndoia oare Descartes, în zorii modernităţii, de tot ceea ce există, pentru a ajunge la o certitudine definitivă, apodictică, neame­nin­ţată de nici un scepticism? Certitudinea existenţei clare şi distincte a eului care gândeşte, a subiectului modern, a devenit astfel punctul de referinţă pentru un stil de gândire în lucru până astăzi. Dar oare nu-L recupera acelaşi Descartes pe Dumnezeu, pentru a (re)întemeia această lume periclitată de scepticism?

Pe de altă parte, a rămâne în opo­ziţia naivă a atotputerniciei cercetării în detrimentul credinţei înseamnă a nu sesiza un principiu de bun simţ: domenii diferite cer abordări şi metode diferite, iar dacă lumea văzută, lumea empirică, se pretează la un anumit tip de cercetare, nu e mai puţin adevărat că a decide că şi Dumnezeul nevăzut şi infinit trebuie să fie „prins” cu ace­eaşi metodă este o greşeală. Credinţa îşi are legitimitatea şi utilitatea ei, ţinând mai degrabă de registrul iubirii decât de cel al raţionalităţii empirice.

Este un lucru bine cunoscut că de credinţă are nevoie şi omul de ştiinţă, că marile descoperiri au ţinut la început de incandescenţa încrederii şi viziunii personale, înainte de a deveni legi ale naturii, redate în limbaje formalizate. De asemenea, este la fel de plauzibil că ştiinţa modernă s-a construit pe credinţa - moştenită de la medievali - că raţionalitatea acestei lumi se datorează unui Creator raţional.

Aceste tipuri de încredere aruncă în umbră pretenţiile unei cercetări complet autonome, situată în afara oricărei credinţe, de aceea trebuie să concedem că şi credinţa îşi are rolul ei chiar în demersul cercetării, chiar dacă nu este neapărat o credinţă religioasă.

În plus, ca să revenim la aceasta din urmă, există destulă ştiinţă în teologia însăşi, uneori prea multă ar spune unii. Deşi pare un act foarte spontan şi personal, a crede în Dumnezeu nu exclude deloc, ci reclamă interacţiunea cu ştiinţe diferite precum istoria, arheologia, filologia ş.a. Cel care vrea să-şi înţeleagă credinţa apelează la aceste ştiinţe în conjuncţie cu teologia şi filosofia, iar cercetarea lui are loc în interiorul credinţei, nu în afara ei. „Cred, ca să pot înţelege”, afirma Anselm de Canterbury. Nevoia cercetării întru credinţă este cât se poate de firească, având un rol apologetic, aducând argumente raţionale atât în faţa celor care nu cred, cât şi înaintea îndoielilor proprii care apar, insidioase, la răstimpuri. Cercetarea nu este refuzată de cel ce crede, ci dimpotrivă, credinţa îi deschide câmpuri noi, care se întind de la ştiinţele veacului, până la teologia însăşi: „Cercetaţi Scripturile, că socotiţi că în ele aveţi viaţă veşnică” (Ioan 5, 39), îndemna Mântuitorul, adăugând imediat: „Şi acelea sunt care mărturisesc despre Mine”.

Cercetarea lui Dumnezeu se preschimbă în urcuş duhovnicesc

Iar acest îndemn ne deschide către un alt tip de abordare, în care o cercetare nu ajunge doar la un rezultat formalizabil ştiinţific sau, dacă o face, este chemată la mai mult, la cunoaşterea lui Dumnezeu Însuşi, atât cât îi este omului în putinţă. Cercetarea întru credinţă vrea mai mult decât un obiect de studiu, o metodă de lucru şi un adevăr al acestei lumi, deoarece căutarea lui Dumnezeu nu se mulţumeşte cu atât. Nevoia vitală de absolut care ne locuieşte înaintează dincolo de scena lumii acesteia, într-o cercetare care, unită cu rugăciunea, seamănă din ce în ce mai puţin cu ştiinţa modernă. Căci dacă Dumnezeu ar putea fi descoperit cu metodele ştiinţifice care descoperă legile universului, oare nu ar fi El inferior universului - un idol mundan, o parte a lumii?

Într-o încercare impresionantă de a pune filosofia în vârful piramidei cunoaşterii, deasupra teologiei, Hegel credea că raţiunea poate înţelege totul, chiar şi pe Dumnezeu, dar această circumscriere raţio­nală a Divinului nu poate fi adevărată. Dacă omul L-ar putea cunoaşte fără rest pe Dumnezeu, atunci omul ar fi Dumnezeu, fiind­că raţiunea lui L-ar încăpea pe Cel pe care cerurile nu-L încap, pe Cel „dincolo de toate”, după o formulă a Sfântului Dionisie Areopagitul. Cu toate că ni se împărtăşeşte prin lucrările Sale, prin harul Său necreat, Dumnezeu rămâne necunoscut în Fiinţa Sa, după cum ne învaţă Sfântul Grigorie Palama. A încerca să-L cunoşti pe Cel incognoscibil cu metodele ştiinţei care se ocupă de lumea creată este o cale închisă de la un anumit punct încolo. Cercetarea lui Dumnezeu se preschimbă în urcuş duhovnicesc şi, trecând prin cunoaşterea raţională şi prin limbajele predicative, se înalţă la limba rugăciunii prin care Dumnezeu este chemat şi răspunde chemărilor omului de la măsura iubirii Sale, într-un dialog şi o comuniune niciodată suficient de empirice pentru a-l mulţumi pe cel necredincios. Taina întâlnirii cu Dumnezeu merge chiar dincolo de cuvinte, într-o rugăciune tăcută, experimentată în tradiţia mistică a Bisericii noastre. Tăcerea urmează cuvintelor, ţine de cunoaştere, dar ştiinţa nu are priză asupra ei.

Poate că, în acest punct, dictonul „Crede şi nu cerceta!” ar putea avea un oarecare înţeles, deşi nu cel pe care-l dau detractorii credinţei. Există multă cercetare în credinţă şi teologie, după cum am arătat, pentru că, în mod firesc, ele sunt una; dar există şi abandonul rugăciunii în Dumnezeu, în care cercetarea şi-a făcut lucrul său şi a rămas în urmă, iar trăirea Celui Preaînalt se desfăşoară în orizonturile mai înalte ale dragostei. „Cel ce nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire. (…) Dumnezeu este iubire şi cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne întru el” (1 Ioan 4, 8 şi 16). De aceea, în loc să respingem credinţa în numele cercetării, este mai raţional să acceptăm că fiecare registru ontologic - fie al lumii văzute, fie al lui Dumnezeu - îşi are propriile metode de cunoaştere. Chiar dacă se întrepătrund uneori, ele se despart însă fie pe culmile contemplaţiei lui Dumnezeu, fie în praful empiric al lumii acesteia. (Nicolae Turcan este teolog şi filosof creştin, lector universitar doctor la Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universităţii „Babeş-Bolyai“ din Cluj-Napoca)