Printează articolul
Trimite e-mail
ø fişiere video
„În vremea aceea trecea Iisus prin Ierihon şi, iată, un om bogat cu numele Zaheu, care era mai-mare peste vameşi, căuta să vadă cine este Iisus, dar nu putea de mulţime, pentru că era mic de statură. Şi alergând el înainte, s-a suit într-un sicomor ca să-L vadă, căci pe acolo avea să treacă. Şi când a sosit la locul acela, Iisus, privind în sus, a zis către el: Zahee, coboară-te degrabă, căci astăzi trebuie să rămân în casa ta. Şi a coborât degrabă şi L-a primit, bucurându-se. Şi, văzând, toţi murmurau, zicând că a intrat să găzduiască la un om păcătos. Iar Zaheu, stând înaintea Domnului, I-a zis: Iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor şi, dacă am nedreptăţit pe cineva cu ceva, întorc împătrit. Şi a zis către el Iisus: Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, pentru că şi acesta este fiu al lui Avraam. Căci Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut.„ (Duminica a 32-a după Rusalii (a lui Zaheu), Luca 19, 1-10)
Mântuitorul Hristos le vestise ucenicilor Săi că se vor sui la Ierusalim, iar El va fi dat în mâinile celor fără de lege: „Iată ne suim la Ierusalim şi se vor împlini toate cele scrise prin proroci despre Fiul Omului”. Ucenicii n-au înţeles atunci aceste cuvinte, fiindcă ochii lor erau aţintiţi asupra mulţimilor care Îl înconjurau şi Îl aclamau pentru învăţătura Lui şi pentru minunile pe care le săvârşea. Se contura din ce în ce mai mult ideea că El este Cel care va izbăvi pe Israel şi va aduce pace în popor. Nimeni nu rămânea indiferent la prezenţa Fiului Omului, nici chiar cei mai puternici şi bogaţi oameni ai momentului. Unul dintre aceşti oameni era Zaheu, mai-marele vameşilor din Ierihon.
Ierihonul este una dintre cele mai vechi aşezări umane cunoscute până astăzi şi el a fost martorul unor minuni săvârşite de Mântuitorul. Cea despre care ne vorbeşte astăzi Sfânta Evanghelie este o adevărată icoană a „faptelor vrednice de pocăinţă”, aşa cum predica Sfântul Ioan Botezătorul la Iordan, şi anume pocăinţa vameşului Zaheu.
Iudeii cuceriseră cetatea Ierihonului în timpul lui Iosua Navi, urmaşul lui Moise la conducerea poporului evreu, cel care i-a condus pe iudei în pământul făgăduinţei (sec. XII î.Hr.). Ca să-l cucerească, iudeii au trimis mai întâi două iscoade în cetatea Ierihonului şi acestea n-au găsit scăpare decât în casa unei desfrânate, Rahab, din pricina fărădelegilor locuitorilor ei. De aceea, întreaga cetate avea să fie blestemată şi trecută prin ascuţişul sabiei, mai puţin casa lui Rahab, femeia păcătoasă. Şi astăzi, Ierihonul are trăsăturile unui loc neprimitor, fiind aşezat ca într-o oală, aflat mult sub nivelul mării, ceea ce face ca uneori căldura din cetate să fie greu suportabilă pentru om. În această atmosferă apăsătoare, abuzurile se întâlneau la tot pasul, nedreptăţile erau multe.
Coborârea este mai anevoioasă decât urcarea, ea este asemenea întoarcerii fiului risipitor
Sfântul Evanghelist Luca ne spune că Mântuitorul a intrat în această cetate şi, încă de la intrare, l-a vindecat pe un orb din naştere care cerşea. Orbul era un om neluat în seamă de mulţime, iar unii îl certau că strigă prea tare către Fiul lui Dumnezeu. Mântuitorul a venit lângă cel orb şi, venind, l-a vindecat. Mulţime multă de popor Îl înconjura. Privind mulţimea debusolată, El căuta la adâncul sufletelor: „Ochii mei sunt peste credincioşii pământului, ca să şadă ei împreună cu mine”, spune psalmistul. Mulţi încercau să se atingă de El şi să-i câştige bunăvoinţa, alţii Îl judecau pentru că se oprea şi vorbea cu cei păcătoşi. În această mulţime de oameni, Mântuitorul distinge chipul unui om, un adevărat păcătos în ochii mulţimii, Zaheu vameşul.
Atent la cele mai multe dintre detalii, Sfântul Evanghelist Luca nu ne spune despre Zaheu prea multe, ci ceea ce era mai vizibil în ochii tuturor: că era mai-marele vameşilor şi era bogat. Apoi, mic de statură fiind şi curios să vadă pe Mântuitorul, s-a suit într-un sicomor ca să-L vadă, ştiind că pe acolo avea să treacă. Faptul că era dintre vameşi şi era bogat spune ceea ce credeau oamenii despre el. Aşa facem şi noi, ţinem minte numai cele ce se văd sau se spun de către oameni, ne oprim la opinia sau oprobriul public. Despre vameşi cunoaştem că erau oamenii de încredere ai romanilor. Ei calculau şi încasau birurile impuse de cuceritori. Cel mai adesea, cele agonisite de ei erau obţinute prin fraudă şi silnicie, de aici ura tuturor fraţilor de un sânge cu ei.
Auzind că Mântuitorul avea să treacă pe acolo, Zaheu a dorit să-L vadă şi s-a gândit unde este mai bine să se aşeze. S-a suit într-un sicomor, sicomorul lui. Aşa s-a socotit pe sine: mai sus decât ceilalţi şi singur în cele ale lui. Nu schimbase nici o vorbă cu nimeni, ci doar s-a suit şi privea. Ajungând în dreptul lui, Mântuitorul a privit în sus către el şi i-a zis: „Zahee, coboară-te degrabă, căci astăzi trebuie să rămân în casa ta!” Ziditorul a toate a privit către omul care se înălţase acolo unde nu-i era locul şi nu l-a mustrat, nici nu i-a vestit vreo pedeapsă, ci i-a spus că este de trebuinţă ca El să rămână în casa lui. Şi Zaheu a crezut cele spuse şi a ascultat. A coborât degrabă, bucurându-se. S-a suit din curiozitate şi din mândrie în sicomor ca să-L vadă, dar s-a coborât cu smerenie şi bucurie că Mântuitorul va rămâne în casa lui. A pus început bun coborându-se. Nici măcar nu Îl invitase. Aşa este Dumnezeu: Atotputernic întru bunătatea Lui. De unde ştia Zaheu cine este El? Auzise oare de la alţii că înviase pe morţi, că vindecase pe leproşi, pe orbi sau ologi? Cum a înţeles el că este de trebuinţă să coboare din înălţimea mândriei lui? Ce gânduri îl însoţeau căutând să coboare din copac? Cât de minunat este să ştii că Dumnezeu te aşteaptă să cobori lângă El!
Zaheu a coborât nu numai să-L vadă pe Mântuitorul, ci a coborât în iadul şi în cetatea blestemată (Ierihonul) a sufletului său. „În casa ta trebuie să rămân!”, spune Mântuitorul, adică nu este de ajuns să Mă vezi, ci trebuie să vii după Mine, să rămâi cu Mine ca să fii ucenic al Meu, să înveţi să fii smerit şi să iubeşti pe aproapele tău. Coborârea este mai anevoioasă decât urcarea, ea este asemenea întoarcerii fiului risipitor, o golire de sine. În văzul mulţimii, nu s-a ruşinat să-şi vadă toate fărădelegile, să primească a se coborî mai jos decât toţi cei de faţă. Atunci şi-a deschis casa şi inima: „Iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor şi, dacă am nedreptăţit pe cineva cu ceva, întorc împătrit”. Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Lui, căci dacă de la un drept te aştepţi să auzi cuvinte de înţelepciune, cu atât mai minunat este să le auzi din gura celui păcătos!
Vindecarea mai-marelui vameşilor
Zaheu şi-a găsit drumul către Ierusalim, de la Ierihonul agonisirii nedrepte la smerenia jertfei curăţitoare a sufletului. Nu singur a găsit drumul, ci chemat de Dumnezeu în casa Lui, în Biserică, uitând pentru totdeauna obârşia păcatului strigător la cer, fiindcă asuprirea văduvelor, a orfanilor, a semenilor, este păcat strigător la cer. De aceea zice: „de am nedreptăţit pe cineva cu ceva, întorc împătrit”, arătând aici măsura judecăţii lui Dumnezeu prin cuvintele lui. De acum, Zaheu nu mai este slugă şi rob al păcatului, ci fiu al dreptăţii, fiindcă „oricine săvârşeşte păcatul este rob al păcatului, iar robul nu rămâne în casă în veac; Fiul însă rămâne în veac. Deci, dacă Fiul vă va face liberi, liberi veţi fi într-adevăr”. (Ioan 8, 34-36)
Vindecarea lui Zaheu pare o vindecare atipică, fiindcă suntem obişnuiţi să auzim că boala este numai în trup. Astăzi se spune adesea că pe preot şi pe medic îi chemi doar când eşti bolnav. Oare ştia Zaheu de boala lui atunci când se urcase în sicomor? Unde este rătăcirea celor mulţi? Iat-o! „Şi văzând, toţi murmurau, zicând că a intrat să găzduiască la un om păcătos”. Sfântul Evanghelist Luca întregeşte aici icoana pocăinţei lui Zaheu cu realitatea zilelor noastre, a celor care nu intră în biserică şi nu Îl primesc pe Dumnezeu în casa sufletului lor. Aceştia sunt cei care, în locul lui Zaheu, nu s-ar fi bucurat de chemare, ci ar fi negociat, ar fi pus la îndoială şi lucrarea, şi sfinţenia lucrării lui Dumnezeu. Mulţi poate L-au chemat pe Mântuitorul în casa lor, dar n-a intrat. Zaheu nici măcar nu Îl chemase, ci Dumnezeu Însuşi a binevoit să intre şi, prin mărturisirea lui Zaheu, toată casa lui s-a binecuvântat, a devenit cetate a Ierusalimului ceresc. „Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, căci şi acesta este fiu al lui Avraam. Căci Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut”. Fiul lui Avraam şi Fiul Omului, iată o parabolă a zilelor noastre, a vindecării de patima bogăţiei nedrepte! Să luăm aminte!
Zaheu vameşul poate fi considerat unul dintre cei înviaţi de Mântuitorul din moartea neştiută a păcatului. Cu atât mai minunată este pentru noi această minune a vindecării vameşului Zaheu, cu cât Mântuitorul Însuşi spune: „Fiilor, cât de greu este celor ce se încred în bogăţii să intre în Împărăţia lui Dumnezeu!”. Zaheu ne învaţă că despre bogăţie se poate sta de vorbă şi altfel, în afara ei, adică în Împărăţia lui Dumnezeu, acolo unde „comorile nici de molie, nici de rugină nu se strică şi unde furii nu le sapă şi nu le fură”. Credem noi aceasta? Aşadar, prin mărturisirea curată a păcatelor şi prin pocăinţa lucrătoare a toată bunătatea, să ne adunăm comoară în ceruri şi să-L slăvim pe Dumnezeu în veci! Amin.(Pr. conf. dr. Adrian Ivan, Facultatea de Teologie Ortodoxă din Craiova, sursa: Ziarul Lumina)
