Mărturii şi poveţe despre post

Părintele Mihail Bobârnat, vrednic ucenic al pă­rin­telui Teofil Părăian şi du­hov­nic al Mănăstirii Brâncoveanu - Sâmbăta de Sus, a adunat din experienţa marilor duhovnici pe lângă care a ucenicit. Într-un scurt dialog ne-a împărtăşit şi no­uă poveţe duhovniceşti despre post pe care le aducem spre folos înaintea cititorilor.

Preacuvioase Părinte Mi­hail, de-a lungul vieţuirii în mă­năs­ti­re l-aţi cunoscut îndeaproape pe părintele Teofil Părăian, care de ase­me­nea împărtăşea mult din experienţa dânsului ală­turi de alţi duhovnici cunoscuţi ai acestei mănăstiri, ctitorie brân­co­venească. Vă rugăm îm­­păr­tă­şiţi-ne câteva cuvinte de folos despre post pri­mite de la aceşti mari du­hov­nici, precum şi din experienţa duhovnicească a cuvioşiei voastre?

Mi-aduc aminte că părintele Teofil, la începutul posturilor,  pre­cum şi în toată perioada oricărui post, când majoritatea monahilor şi chiar unii creştini mireni îşi propun realizări şi performanţe ascetice, gândindu-se  să-şi îmbunătăţească starea fizică şi duhovnicească prin post, încerca să ne explice că nu trebuie pus accentul doar pe aspectul exterior al postului. Mereu ne învăţa spunând: „Bă­gaţi de seamă! O să-nceapă postul.  Mulţi dintre voi o să-şi pro­pună să facă performanţe, să nu mănânce nu ştiu câte zile, să nu vorbească cu nimeni nu ştiu câte zile (votul tăcerii). Nu ştiu dacă acesta este scopul postului. În primul rând, scopul postului este îmbunătăţirea duhov­ni­ceas­că prin iertare, prin bună­tate, prin rugăciune, prin con­şti­inţa datoriei îndeplinite cu res­ponsabilitate“.

Cea mai mare virtute a mo­na­hului este ascultarea, supu­ne­rea faţă de rânduielile mă­năs­tirii. Dacă stareţul,  duhovnicul sau cei rânduiţi din obşte te tri­mit, chiar în perioada postului, cu diferite treburi, te supui şi te duci, nu spui că de fapt tu vrei să stai liniştit şi că tu vrei să pos­teşti, pentru că altfel te aşezi pe tine mai presus de comunitate, de obşte.  Părintele Teofil pu­nea accent în primul rând pe aspectul duhovnicesc al postului, pe iertarea din suflet a ori­cărei greşeli a fratelui faţă de ti­ne, pe disciplina rânduielii de sluj­­bă, postul presupunând şi o în­­mulţire a rugăciunii. Părintele Teofil  ţinea cont şi de în­frâ­na­­rea de la bucate, care este par­­­tea, să spunem noi, exterioară a postului. Şi postea nu a­ră­­tându-şi performanţele de postitor, ci încadrându-se în regula de post a mănăstirii noastre.

Care este rânduiala postului aici? Cum sfătuiau părinţii în tre­cut să urmaţi rânduiala postirii?

Noi postim aici după tipicul Bi­sericii noastre Ortodoxe, aşa după cum postesc toate mă­năs­ti­rile din ţara noastră, fiecare având într-un fel sau altul şi une­le mici particularităţi, dar fără a ieşi în afara rânduielii. Îmi aduc aminte că părintele Se­ra­fim Popescu avea un cuvânt în acord cu cele pe care deja le-am amintit mai sus, pe care îl recomanda şi monahilor, şi mirenilor: „Să trăieşti în lumea asta ca şi cum n-ai fi, iar când mori, să-ţi simtă toţi lipsa. Era un cuvânt foarte frumos, tulburător. Este în acord cu ce spunea părintele Teofil mereu: „Să cauţi să nu te scoţi tu singur în evidenţă, să te pui tu singur în evidenţă. Asta este tendinţa omului mândru, a omului plin de slavă deşartă: face lucruri aparent virtuoase, dar sunt izvorâte dintr-o altă stare, din slavă deşartă. Nu vrei să vorbeşti, ca să te arăţi că eşti om care păstrează tăcerea, virtutea tăcerii, având în gând de fapt dorinţa de a ţi se duce faima de postitor sau de om tăcut, de om rugător. Dacă faci lucrurile astea cu scopul de a ieşi în evidenţă, atunci n-ai făcut nimic. Toţi părinţii de la noi, precum şi alţi monahi învaţă că trebuie să punem accent pe lucrurile duhovniceşti şi să nu ieşim cu nimic în evidenţă, nici măcar prin fapte, performanţe de asceză, duhovniceşti. 

(Ana Maria Cenja, Ziarul Lumina)