Postul, înfrânare şi înţeles duhovnicesc

Postul este hrana sufletului spre vieţuire veşnică. Prin împletirea postului cu rugăciunea, devenim dăruitori de lumină, primindu-L prin Spovedanie şi Împărtăşanie pe Hristos Domnul şi Dumnezeul nostru. În această perioadă de postire, grija noastră principală este să ţinem postul alimentar, însă Avva Dorotei al Gazei ne învaţă că suntem datori să ţinem nu numai rânduiala postului de bucate, ci să ne şi înfrânăm de la tot păcatul, astfel încât, după cum postim cu pântecele, să postim şi cu limba, ocolind grăirea de rău, minciuna, vorba deşartă, batjocura, mânia. Este şi un post al ochilor: să nu vedem lucruri deşarte, să nu căpătăm îndrăzneala privirii, să nu stăruim privindu-i pe ceilalţi cu răutate. Postul este înainte de toate înfrânare de la fapte, cuvinte şi gânduri rele. Trebuie ţinut după puterile şi conştiinţa duhovnicească a fiecăruia. Este un instrument important în procesul despătimirii. Nu se aplică doar aspectului exterior, ci necesită o pază interioară a gândurilor şi a inimii.

Părinţii Bisericii nu consideră postul un scop în sine, ci doar un mijloc prin care trebuie să ne atingem scopul esențial, care este îndumnezeirea omului. Prin intermediul ascezei şi al postului, omul, trup şi suflet, se smereşte, îşi vine în sine. Excepţie de la postire fac doar cei bolnavi. În aceste cazuri, postul poate fi anulat, fiindcă însăşi boala de care suferă cineva este o nevoinţă care aduce cu sine smerirea trupului.

Pentru a ajunge la bucuria Crăciunului, Biserica ne cheamă pe fiecare în parte să ne jertfim trupurile prin postire pentru a ne hrăni sufletul din bucuriile duhovnicești ale postului care să ne ducă la fericirea trăită de păstori atunci când îngerii le-au vestit Naşterea Domnului și să cântăm imnul de bucurie îngerească: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bunăvoire!” (Luca 2, 14).

(Ziarul Lumina)