Dumnezeu putea împiedica păcatul strămoşilor noştri. De ce nu a făcut-o, totuşi?

Dacă ar fi împiedicat-o, ar fi intervenit şi ar fi desfiinţat libertatea omului, pe care El Însuşi i-a dat-o drept harismă. Dacă i-ar fi luat libertatea, atunci comportamentul, dar şi mântuirea omului ar fi fost silite. Omul şi-ar fi pierdut personalitatea şi ar fi fost o făptură fără voinţă. Dumnezeu a preferat să-Şi schimbe planurile Sale cu privire la om, decât să-i ia principalul element al personalităţii – libertatea.

Un al doilea element, binefăcător pentru om, care a fost adăugat de Dumnezeu, este îndreptăţirea sa în faţa răutăţii şi invidiei diavoleşti. Diavolul credea că prin înşelarea omului va împiedica planul dumnezeiesc şi va distruge chipul dumnezeiesc al omului, astfel încât şi pe Dumnezeu să se răzbune, şi pe om să-l lipsească de locul său de cinste. Aşadar, Dumnezeu nu l-a împiedicat pe diavol să-şi pună în practică răutatea, pentru ca acesta să fie zdrobit cu totul prin viitoarea asumare a firii omeneşti de către Dumnezeu prin întruparea Sa. În acest fel, omul, considerat victimă a răutăţii diavoleşti, să fie ridicat „mai presus decât toată începătoria şi stăpânia şi puterea şi decât tot numele ce se numeşte” (Efeseni 1, 21), şi în prezent, şi în veşnicie. Prin urmare, împiedicarea căderii omului de către Dumnezeu l-ar fi lipsit de locul de cinste pe care l-a moştenit acum prin unirea sa ipostatică cu Dumnezeu Însuşi, prin mijlocirea înomenirii Cuvântului.

(Gheron Iosif Vatopedinul, Dialoguri la Athos, Editura Doxologia, Colecţia Călăuze duhovniceşti, Iaşi, 2012, pp. 15-16)