Inima caldă din mijlocul gheţurilor polare

Atunci când spunem Fridtjof Nansen ne gândim la prima traversare a Groenlandei şi la faimoasa expediţie „Fram” organizată la Polul Nord între anii 1893 şi 1896. Dar celebrul explorator norvegian a fost şi un creştin exemplar, un spirit îndrăgostit de tot ce e curat şi drept. 
Despre hotărârea manifestată pentru a reuşi în tot ce întreprindea dă mărturie mottoul după care s-a călăuzit: „Ai reuşit? Continuă. N-ai reuşit? Continuă. Fără riscuri, nu e luptă! Fără luptă, nu e viaţă”.

În sala cea mare a Institutului Nobel din Chris­tiania (Oslo, după anul 1925) se adunase la 10 decembrie 1922 un public select, în frunte cu regele ţării. Poate niciodată decernarea Premiului Nobel nu provocase atâta satis­facţie în Norvegia ca în anul acela când a fost premiat unul dintre iluştrii ei fii: Fridtjof Nansen.

Cei care au evocat personalitatea şi activitatea celui mai cunoscut explorator polar la vremea aceea au prezentat cele mai importante realizări ale sale: salvarea a milioane de oameni refugiaţi din timpul Primului Război Mondial şi rolul lui în dezvoltarea ştiinţei. Aşadar, el se remarcase prin munca şi spiritul umanitar, pe de o parte (Nansen organizase în Grecia unul din cele mai vaste transferuri de populaţie încercat vreodată, readucând în patrie aproximativ 500.000 de prizonieri de război armeni, greci, ruşi, de altfel jumătate din suma de 122.000 de coroane fusese acordată refugia­ţilor greci, iar cealaltă jumătate oferită pentru înfiin­ţarea unor ferme agricole în Rusia), iar pe de altă parte activitatea sa ştiinţifică de mare savant şi explorator.

La toate elogiile aduse, Nansen a răspuns cu modestie: „Ceea ce s-a spus aici este mult prea exagerat, nu în ce priveşte o operă înfăptuită, ci rolul jucat de mine. (...) Dacă privim în jurul nostru la Europa de azi (1922), vedem că starea actuală este groaznică şi nu promite nimic bun pentru viitor. Sentimentele cele mai răspândite par a fi ura, egoismul şi neîncrederea între popoare. Ne îndreptăm spre barbarie. Acel ce, trecând prin Tracia, vede populaţii umplând drumurile cu avutul lor sărăcăcios trebuie să ajungă la convingerea că au revenit timpurile barbare ale mi­graţiei popoarelor. (...) Am căzut aşa de jos, încât vorbim liniştit de distrugerea unor neamuri întregi. Trebuie să ne întoarcem îna­poi, dar nu la barbarie, ci la prima virtute creştină, la sentimentul frăţesc. Ceea ce ne trebuie astăzi este o iubire a aproapelui, activă şi capabilă de sacrificii”.

În ordinea lumii trebuie să decidă înţelegerea şi dreptatea

Discursul rostit de exploratorul nordic cu ocazia conferirii Premiului Nobel frapează printr-o actualitate uimitoare. Nansen se adresează publicului în cuvinte de mare profunzime creştină: „Sufletul lumii este bolnav de moarte. Curajul e frânt, idealurile au pălit, elanul vital e paralizat. De departe se înalţă nori de fum din incendii distrugătoare. Nu mai există credinţa în auroră. Unde putem găsi mântuirea? La oamenii politici? Desi­gur, ei sau cel puţin mulţi dintre ei au intenţii bune. Dar lumea nu are nevoie de programe noi şi de o politică nouă, are prea multe din acestea. Politica nu poate la urma urmelor decât să lupte pentru a dobândi putere. Atunci să căutăm mântuirea în diplomaţie? Are şi ea intenţii bune, dar e sortită să fie sterilă şi a făcut oamenilor mai mult rău decât bine. Binele Europei este ca o minge aruncată de specu­lanţii fără scrupule ai banilor şi ai politicii, de capete mediocre şi incapabile care nu-şi dau seama încotro duce drumul. Fără încredere nu există pace, ci va fi mereu război. Şi chiar dacă va fi un război fără vărsare de sânge, tot va fi destul de crud”.

Nansen a întruchipat o ordine a lumii în care nu decide violenţa absurdă, ci înţelegerea afectuoasă şi sfânta dreptate. Nu degeaba s-a zis că ar fi fost „cel mai de seamă cetăţean al lumii din vremea sa”. Căci, aşa cum declara el însuşi, „fiecare din noi poate să colaboreze la opera de a crea o generaţie nouă, de a semăna milostenia, de a reda oamenilor bucuria lucrului, de a le re­deştepta credinţa”.

Elev eminent şi sportiv de top

Fridtjof Nansen s-a născut la 10 octombrie 1861, la ţară, la ferma Store Frøen, aproape de Chris­tiania. Natura a fost pentru el câmpul experimental al tinereţii, arena pentru eroismele vârstei de adolescent şi obiectul studiilor sale. Ea a rămas toată viaţa lui izvorul nesecat de putere, cadrul armonios după care a râvnit sufletul său. Lui Nansen i-a plăcut de mic sportul, mai ales patinajul, schiul şi înotul. Iar mai târziu, vânătoarea şi pescuitul. Fără pregătirea sa sportivă, nordicul nu ar fi putut niciodată să-şi ducă la capăt întreprinderile sale supraomeneşti, n-ar fi ştiut să reziste la încordarea nemaipomenită şi îndelungată a nervilor şi simţurilor din timpul expe­diţiilor.

Primul premiu câştigat la o cursă de schi între copii pe trambulina de la Huseby, Nansen nu l-a adus acasă, fiindcă i-a fost ruşine. Îi văzuse pe campionii din districtul Telemark, unde erau trambuline mari, pentru seniori, şi şi-a dat seama că faţă de ei, el nu ştia nimic. Aceştia nu aveau nevoie de beţe pentru a se sprijini în săritură, ci porneau şi săreau bazându-se exclusiv pe muşchii şi elasticitatea trupului lor. „Văzându-i pe ei, am înţeles ce e aceea o săritură corectă cu schiurile şi n-am acceptat nici un premiu înainte de a învăţa să sar ca dânşii”.
Deşi cu o statură înaltă (1,90 m), nu tocmai avantajoasă pentru sporturile de iarnă, Nansen a luat parte cu succes la întrecerile de schi şi patinaj. În 1882 el a obţinut locul 2 la concursul naţional de patinaj pe pistă, fiind întrecut doar de viitorul campion mondial, Axel Poulsen.
Dar şi la şcoală marele sportiv a ştiut să se distingă. A fost un elev eminent la fizică, chimie, ­desen şi matematică.

Sportul de dragul recordului naşte vanitate

Cu privire la sport, Nansen a ştiut să-l aprecieze, dar, în acelaşi timp, a arătat că dorinţa de a fi primul, de a căuta performanţa cu orice chip nu e de dorit: „Educaţia trupului a sfârşit azi prin a pierde o parte din valoarea ei de când elementul de întrecere a ajuns pe primul plan. Din cauza competiţiilor, antrenamentul a degenerat, transformându-se doar în sport, însă tot ceea ce este numai record sau premiu nu are multă valoare. În loc de a produce oameni sănătoşi şi independenţi, sportul a reuşit să creeze vanitoşi. Sarcina educaţiei fizice ar trebui să consiste în a forma, a întări trupul şi spiritul totodată şi a ne aduce în acelaşi timp spre natură. În loc de aceasta, mulţi dintre sportivii noştri nu mai sunt astăzi decât nişte maşini musculare, nişte cai de curse care caută să obţină recorduri excepţionale, la câţiva metri unii de alţii”.

Acestea nu au fost doar cuvinte goale, ci o atitudine care l-a caracterizat pe Nansen toată viaţa. Puţin după întoarcerea sa din expediţia făcută pe Oceanul Arctic, a aflat că recordul lui de Farthest North (cel mai nordic punct atins de un om) fusese depăşit de către membrii expe­diţiei italiene a ducelui de Abru­zzi. Ei ajunseseră la 86°34ʹʹN la 24 aprilie 1900, într-o tentativă de a ajunge la Polul Nord pornind din Insulele Franz Josef. Reacţia lui Nansen la primirea veştii a fost una filosofică: „Ce valoare există în a avea scopuri de dragul scopurilor? Toate dispar... este doar o problemă de timp”.

Nansen a fost un tip atletic, cu un fizic robust şi sprinten, dar nici bogăţiile spirituale închise în figura aceea de erou nu erau puţine. Adesea, genialitatea, sau inteligenţa se limitează la un singur domeniu şi e contrabalansată prin inepţie în multe altele. Genialitatea lui Nansen a constat, dimpotrivă, dintr-un total, un cumul de mai multe posibilităţi exploatate la maximum şi din echilibrul armonios ce exista între ele.
Viaţa-i exterioară a fost bogată-n evenimente dramatice, în eforturi şi primejdii mari. Sufletul lui extrem de sensibil le-a înregistrat pe toate, dar crizele şi vijeliile nu l-au doborât niciodată. Iată ce spuneau despre el contemporanii săi: „Gândul pentru aproapele, pentru suferinţele lui îi umpleau inima, sporindu-i simţul datoriei care a devenit un impuls profund de a ajuta, de a face binele, de a aduna în jurul său pe toţi câţi voiau să lupte pentru a săvârşi fapte măreţe. În felul acesta a devenit el personalitatea mare şi armonioasă care mai mult ca oricare alta şi-a atras nu numai admiraţia, dar şi dragostea şi recunoştinţa poporului său şi a lumii întregi”.

O persoană i-a dovedit cândva lui Nansen că cineva voia să arunce asupra lui răspunderea propriei sale greşeli. I-a arătat dovada spunându-i: „Oare vei îngădui acest lucru?” Nansen a tăcut o clipă, după care a răspuns: „De ce nu? Eu pot mai bine decât el să ţin piept atacurilor”.