În „Jurnalul fericirii (Manuscrisul de la Rohia)”, N. Steinhardt citează în trecere o carte cel puţin curioasă, „Tortura prin speranţă”, a autorului francez de secol XIX Auguste de Villiers de L’Isle-Adam. E o povestire scurtă, a cărei acţiune se petrece în beciurile Inchiziţiei. Unui condamnat la arderea pe rug îi este creată iluzia că ar putea scăpa. Inima îi este supusă la mari tensiuni de fiecare dată când, furişându-se pe coridoarele întunecate ale închisorii, trece ignorat pe lângă temniceri. Aceştia, cu privirea goală, se uită parcă prin el şi nu îl văd. În cele din urmă sfârşeşte în braţele inchizitorului şi înţelege că totul nu fusese decât o perfidă tortură, tortura prin speranţă, pusă la cale în detaliu de cei care îl întemniţaseră.
Nădejdea este una dintre virtuţile teologice, alături de credinţă şi de dragoste. Şi totuşi, speranţa poate cunoaşte pervertiri ori manipulări care o transformă din motor al vieţii în sursă a unei suferinţe prelungite, ca o moarte lungă şi dureroasă. Nu trebuie să fii victima unei perfide orchestraţii, ca aceea pusă pe seama Inchiziţiei de Villiers de L’Isle- Adam, pentru ca nădejdea să fie ghimpele ce provoacă o agonizantă durere. Este de-ajuns să nu înţelegi nădejdea în maniera în care o trăiau Părinţii Bisericii, mai ales înţelepţii bătrâni ai deşertului.
„Vechii sfinţi ai Bisericii îşi trăiau viaţa fără să şi-o planifice”, este cuvântul duhovnicesc al unui monah contemporan pentru un tânăr depresiv. Să trăieşti fără să îţi planifici viaţa înseamnă, în cele din urmă, să trăieşti cu nădejdea în Dumnezeu. Dar speranţa aceasta nu este niciodată un plan bine definit. Planurile ne aşază într-o zonă a potenţialului închis. Un proiect de viaţă rigid nu lasă loc Domnului şi proniei Sale. De aceea nădejdea că ni se vor împlini planurile aşa cum le-am alcătuit noi, cu încăpăţânare şi consecvenţă, înseamnă că Îl refuzăm pe Dumnezeu în viaţa noastră. Îl transformăm într-o anexă a dorinţelor noastre minore, pentru care suntem dispuşi să dăm la schimb puţină moralitate şi respectarea unor norme. Dar aceasta nu este nădejde. Mai degrabă, încrâncenarea în urmărirea voii proprii este un act de necredinţă şi sursă a nefericirii sau a revoltei. Este refuzul darurilor lui Dumnezeu în favoarea micilor iluzii omeneşti ca bunăstarea, tihna ori stabilitatea.
Nădejdea despre care ştim că este o virtute teologică este o nădejde fără obiect bine conturat. Este speranţa în mila lui Dumnezeu şi încrederea în dragostea Lui înţeleaptă, care merge dincolo de orice proiecţii posibile. Speranţa autentică ţinteşte doar către Dumnezeu, Care ne cunoaşte cel mai bine nevoile şi Care dăruieşte atât cât avem noi disponibilitatea să primim. Orice alt fel de speranţă este goană după vânt, vânătoare de iluzii şi izvor de suferinţă. Ea este cu atât mai periculoasă cu cât este confundată cu virtutea teologică a nădejdii. De aceea, în inima spiritualităţii isihaste se află rugăciunea lui Iisus, în care un singur lucru este cerut constant: revărsarea peste noi a milei lui Dumnezeu şi, de aici, a mângâierii Duhului Sfânt. (Paul Siladi, sursa: Ziarul Lumina)