Rezistenţa anticomunistă şi despătimirea sufletului

Doar citind şi recitind literatura supravieţuitorilor din temniţele comuniste poate realiza cineva complexitatea, adâncimea, dar şi splendoarea fenomenului mărturisirii creştine. Primul gând care-ţi vine în minte în acest caz e acela al unei extraordinare rezistenţe fizice şi psihice a celor care şi-au păstrat demnitatea şi credinţa în închisori. Vrednică de toată admiraţia e această rezistenţă, dar aş îndrăzni să spun că ea a venit abia în al doilea rând, pe o anumită premisă.

Principala forţă ce a făcut posibile rezistenţa şi implicit mărturisirea lui Hristos a fost curăţia sufletului, la care se poate ajunge prin paza minţii de gândurile necurate. Este aproape de necrezut faptul că deţinuţii ar fi putut să aibă un astfel de război în puşcărie şi, totuşi, au fost persoane care au experimentat lupta cu toate patimile posibile. Nici un creştin nu este absolvit de războiul nevăzut al patimilor, oriunde ­s-ar afla el, şi pentru că cea mai încrâncenată luptă ce se dă în acest univers cu puterile vrăjmaşe este cea pentru sufletul omului. Însemnările lui Ioan Ianolide ne descoperă această latură mai puţin cunoscută a vieţii creştineşti în condiţii de detenţie, care o apropie foarte mult de lupta pentru despătimire a marilor nevoitori, ce a fost consemnată, spre pildă nouă, în „Vieţile” sfinţilor cuvioşi: „Am învăţat că dacă nu laşi mintea să râvnească pofta trupului, atunci trupul se supune duhului. Şi un trup înfrânat ajută mult în sporirea duhovnicească. Dacă îndeobşte se observă influenţa trupului asupra sufletului, pentru oamenii duhovniceşti este evidentă forţa sufletului asupra trupului. Dacă de exemplu eşti înfometat, dar eşti convins că trebuie să posteşti, în faţa unor mâncăruri gustoase, sucurile gastrice nu vor secreta. Dacă, invers, o minte (bolnavă) va considera că nu este oprit a pofti pe mama sa, o va pofti, deşi, în general, asta nu se petrece tocmai datorită respectului nestrămutat al copilului faţă de mamă. Aşa cum trupul este legat prin multe tentacule de lumea materială, tot aşa mintea este în contact cu duhurile nevăzute, care vin fără voia noastră, ca o nadă. Omul le poate primi ori le poate respinge. Dar acest război nu e nici simplu şi nici scurt, ci angajează sufletul într-o luptă complexă şi de durată. Un gând primit devine poftă şi hrăneşte imaginaţia şi simţurile, apoi se transformă într-un plan, o dorinţă, o tendinţă gata de a se înfăptui. Până aici este războiul nevăzut. De aici se trece la fapte.

Lupta trebuie dată la primul atac al duhurilor rele, adică gândul rău trebuie respins dintru început. Dacă a fost primit, cel puţin să nu devină dorinţă. Dacă a devenit dorinţă, atunci să nu devină hotărâre şi plan, căci de la plan mai este un pas mic până la faptă. Aici trebuie dusă bătălie crâncenă, căci păcatul cel grav este cel cu fapta, iar vindecarea păcatului este cu atât mai uşoară cu cât a fost învins de la primele momeli ale ispitei” (Ioan Ianolide, „Întoarcerea la Hristos”).

Aceste rânduri, născute în cea mai dură detenţie din epoca comunistă, ce par a fi desprinse din Filocalie, ne atenţionează asupra valabilităţii în orice vreme a temeiurilor vieţii duhovniceşti statornicite de Sfinţii Părinţi. Cugetările lui Ianolide sunt consemnările războiului zilnic prin care a trecut un suflet extrem de vigilent şi preocupat de sporirea sa duhovnicească, ce a înţeles pe deplin faptul că păcatul se poate săvârşi nu doar cu fapta în lume, ci şi cu gândul, chiar şi într-o izolare totală, cum a fost cea din închisoare. Şi, odată săvârşit, păcatul slăbeşte puterile sufleteşti, distorsionează realitatea lăuntrică şi pe cea exterioară, iar din această pricină poate compromite orice capacitate de mărturisire. Mărturisirea adevărului lui Hristos nu este un simplu gest ce s-ar putea acoperi printr-o formală declaraţie exterioară, ci e o trăire şi o unire cu Hristos. De aceea, importanţa înfrânării trupului şi a curăţiei sufletului sunt determinante, atât pentru înaintarea duhovnicească, cât şi pentru forţa şi statornicia mărturisitorului. Pentru că, să nu ne amăgim, actul mărturisirii nu este nicidecum apanajul unei bravade scorţoase de tipul „eu rezist!”, ci al unei excepţionale maturităţi a duhului care a înţeles faptul că viaţa creştinului se fundamentează pe două elemente majore: respingerea gândului pătimaş şi trăirea adevărului lui Hristos.