Despre discernământ

Așadar, ești dator să încerci și să discerni și numai atunci să te încrezi, căci lucrările harului sunt evidente, iar pe acestea păcatul, chiar dacă ia chipul binelui, nu le poate da. Căci știe satana să se prefacă și în înger de lumină, adică pentru a înșela. Dar chiar dacă ar aduce năluciri, prefăcându-se în vederi strălucitoare și vrând să amăgească sufletul[1], o lucrare bună să dea nu poate, fapt prin care se recunoaște ca fiind înșelare. Căci nici nu poate să lucreze dragoste către Dumnezeu și către frați, decât numai înfumurare și dispreț, nu blândețe, nu bunăvoință, nu smerenie, nu bucurie, nu pace, nu starea pe loc a gândurilor, nu urâre a lumii, nu odihnă duhovnicească în Dumnezeu, nici dorire de bunătățile cele cerești, nici nu face să înceteze plăcerile și patimile, fiindcă toate acestea sunt lucrări ale harului. Fiindcă roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea[2] și celelalte.

Din lucrare vei cunoaște lumina înțelegătoare care strălucește în sufletul tău, dacă este de la Dumnezeu sau de la satana. Dar și sufletul, dacă are discernământ, îndată cunoaște diferența, din simțirea înțelegătoare/inteligibilă. Căci așa cum lăptuca seamănă cu măcrișul, iar oțetul seamănă cu vinul la vedere, dar din gust gâtlejul cunoaște diferența fiecăruia, tot așa și sufletul din simțirea înțelegătoare și din lucrare cunoaște și harismele Duhului, și închipuirile satanei.

(Sfântul Macarie Egipteanul, Cuvinte ascetice si epistole, traducere de Laura Enache, în curs de editare la Editura Doxologia)

[1] II Cor. 11, 14.

[2] Gal. 5, 22.