Creştinătatea şi înfruntarea terorii

În lumina Învierii Domnului din morţi cu trupul, materialitatea se spiritualizează şi este transfigurată într-un chip anume, învestită cu pozitivitatea unui sens al ei tainic, de dincolo de sensibil, care o depăşeşte, iar Trupul înviat al lui Hristos este dovada supremă a realităţii şi adevărului învierii tuturor, temei al credinţei noastre. Concreteţea trupului şi a materiei nu a fost anulată sau negată de Înviere, ci dimpotrivă, a fost potenţată la maximum.

Dincolo de orice conotaţii politice sau civilizaţionale, este un dat tragic şi îngrijorător faptul că această biruinţă definitivă asupra morţii şi perspectiva creştină asupra materiei şi trupului, înduhovnicite, sunt prea adesea contrazise - atât la nivel de sensibilitate a opiniei publice, cât şi la nivelul celor mai lăuntrice convingeri creştine - de acte de o violenţă extremă, care vizează distrugerea semenilor în numele unor idealuri anticreştine, politico-religioase şi barbare, în cele din urmă. Seria de atentate teroriste care a împânzit în ultimii ani spaţiul euro-atlantic - de la momentul 11 septembrie la Charlie Hebdo, Bruxelles, Nissa, Londra, Stockholm - stă sub semnul unui cult al morţii atât de străin de credinţa creştină, eficientă şi folositoare tocmai pe baza Învierii, adică a triumfului asupra morţii, a omorârii morţii, iar nu a răspândirii ei. 

Prin ce se deosebeşte martiriul creştin de sacrificiul unui kamikaze, tipul terorismului extrem? În mod fundamental, se opun prin crezurile şi resorturile profunde ale unor viziuni specifice radical, diferite asupra vieţii şi morţii. Dumnezeiescul Pavel scria filipenilor: „Pentru mine viaţa este Hristos şi moartea un câştig... doresc să mă despart de trup şi să fiu împreună cu Hristos, şi aceasta este cu mult mai bine” (Filipeni 1, 21-23). Aceasta este pentru creştin moartea: ea are ca punct terminus Viaţa veşnică, Învierea, adică pe Hristos. Martiriul este sacrificiu şi mărturisire în numele lui Hristos şi are la bază jertfa mântuitoare, din iubire faţă de oameni, a Mântuitorului Însuşi, a Primului Martir sau a Martirului prin excelenţă, Care Se jertfeşte din ascultare faţă de Tatăl, pe când un kamikaze se sacrifică pe sine din ură, spre pieirea altora, cât mai mulţi, în numele unui ideal impersonal, abstract, utopic, înşelător, pentru a se salva pe sine, în mod automat, magic, prin simplul act al sacrificiului care-l proiectează într-o lume fericită. După modelul pătimirilor şi răstignirii lui Hristos, martirul se îndreaptă spre moarte şi primeşte moartea de bunăvoie şi conştient, pătimeşte fără să cârtească cele care-i vin din partea răutăţilor oamenilor, pe când kamikaze nu primeşte pasiv moartea, ci o caută şi o alege conştient, fiind în cele din urmă o formă de sinucidere, care-i trage după sine la moarte şi pe alţii. Martirul îşi iubeşte călăii, kamikaze îşi urăşte victimele. 

Credinţa martiriului creştin, atât al sângelui, cât şi al conştiinţei, este de nezdruncinat şi celebrează viaţa, oricâte nenorociri, atentate şi zvonuri de războaie ar veni asupra lumii, căci chiar dacă nu am văzut cu ochii trupeşti, ca Toma, Trupul înviat al Domnului şi semnele pătimirii Sale, putem vedea cu ochii minţii şi ai credinţei pe Mântuitorul Înviat şi să-I strigăm împreună cu Apostolul: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!”.

(Sursa: Ziarul Lumina)