„Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut”

Duminica a II-a după Paşti, a Sfântului Apostol Toma,

Ioan 20, 19-31

„În ziua cea dintâi a săptămânii, fiind seară şi uşile fiind încuiate, acolo unde erau adunaţi ucenicii de frica iudeilor, a venit Iisus şi a stat în mijlocul lor şi le-a zis: Pace vouă! Şi, zicând acestea, le-a arătat mâinile şi coasta Sa. Deci s-au bucurat ucenicii văzându-L pe Domnul. Atunci Iisus le-a zis iarăşi: Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi. Şi, spunând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt! Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate, şi cărora le veţi ţine, ţinute vor fi. Însă Toma, unul din cei doisprezece, cel numit Geamănul, nu era cu ei când a venit Iisus. Deci i-au spus lui ceilalţi ucenici: Am văzut pe Domnul! Dar el le-a zis: Dacă nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor, şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede. Şi, după opt zile, ucenicii Lui erau iarăşi înăuntru, şi Toma era împreună cu ei. Şi a venit Iisus, uşile fiind încuiate, şi a stat în mijlocul lor şi a zis: Pace vouă! Apoi a zis lui Toma: Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele, şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea, şi nu fi necredincios, ci credincios! A răspuns Toma şi I-a zis: Domnul meu şi Dumnezeul meu! Iisus i-a zis: Pentru că M-ai văzut, ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut! Iisus a făcut înaintea ucenicilor Săi şi alte minuni, care nu sunt scrise în cartea aceasta. Iar acestea s-au scris ca să credeţi că Iisus este Hristos, Fiul lui Dumnezeu, şi, crezând, viaţă să aveţi în numele Lui.”

Duminica Tomii are ca temă principală credinţa. Mai întâi se relatează că Mân­tuitorul înviat Se arată ucenicilor adunaţi cu uşile încuiate de frica iudeilor. Mântuitorul le arată ucenicilor mâinile şi coasta, adică le dovedeşte că El, Cel răstignit cu piroane în mâini şi împuns în coastă cu suliţa, este acelaşi cu Cel care li Se arată. Tot acum Mântuitorul le dă Duh Sfânt: „Luaţi Duh Sfânt”, semn că omul trupesc nu poate înţelege Pătimirile Lui, decât dacă primeşte Duhul.

Urmează episodul cu Toma Didymos (Geamănul), unul dintre apostoli, care lipsea atunci când Hristos S-a arătat. I-a rămas un renume negativ: „Toma necredinciosul”, dar, la o privire mai atentă asupra textului, lucrurile sunt mult mai complexe.

Toma spune într-adevăr că dacă nu va vedea semnul cuielor şi dacă nu-şi va vârî mâna în ele şi în coasta străpunsă, nu va crede. Dar el nu este un necredincios. Ar vrea să creadă, dar nu poate. Mai întâi de toate, pentru a înţelege profilul lui Toma, să vedem unde mai este pomenit în Evanghelii.

Apostolul curajos nu se afla împreună cu ucenicii, închis în casă de frica iudeilor

Pe lângă listele cu apostoli, Toma apare în legătură cu moartea lui Lazăr. El îi îndeamnă pe ceilalţi apostoli să-L urmeze pe Hristos până la moarte: „Să mergem şi să murim şi noi cu El” (Ioan 11, 16). La Cina cea de Taină, chiar după ce Mântuitorul vestise Pătimirile, iar lui Petru, care era sigur pe el că îşi va da viaţa alături de Hristos, îi răspunde în schimb că se va lepăda, urmează şi o intervenţie a lui Toma. Mântuitorul le spune ucenicilor să nu se tulbure, ci să aibă credinţă în Dumnezeu şi în El (Ioan 14, 1), pentru că va merge înainte ca să le pregătească loc în casa Tatălui. Când îi asigură că ei de fapt cunosc calea într-acolo, Toma îi răspunde: „Doamne, nu ştim unde te duci. Cum putem cunoaşte calea?” (Ioan 14, 5). Îl regăsim apoi pe apostol în textul evanghelic de astăzi. Putem observă că Toma nu este împreună cu ceilalţi ucenici, strânşi cu uşile încuiate de frică. Toma nu se temea.

Aşa cum este prezentat în Evanghelii, în special în Ioan, Toma ni se înfăţişează ca un bărbat curajos, hotărât, căruia îi place să facă paşi siguri, pe care se poate baza. Auzind despre apropierea Pătimirilor, îi îndeamnă pe ceilalţi (şi pe sine) să participe şi ei. Dar nu spune niciodată că „va muri” alături de Hristos. Ar vrea să facă asta, dar nu singur. Nu împărtăşeşte entuziasmul lui Petru, care se laudă că, şi dacă alţii vor fugi, el Îl va însoţi pe Hristos până la sfârşit.

Precauţia lui Toma

Apostolul este surprins când Mântuitorul le spune la Cină că ei de fapt cunosc locul unde El Se va duce şi calea. Hristos de fapt îi dăduse un indiciu important: „Credeţi în Dumnezeu şi credeţi în Mine” (Ioan 14, 1), dar Toma nu este încă pregătit să înţeleagă.

De aceea, în pericopa de astăzi nu i se potriveşte numele de „necredincios”. Nici Mântuitorul nu-l nu­meşte aşa, ci doar îi atrage atenţia că trebuie să-şi depăşească nivelul de precauţie. „Nu fi necredincios, ci credincios” (Ioan 20, 27). Dacă ar fi continuat în stilul propriu, Toma risca să ajungă ne­cre­dincios. El însuşi le măr­tu­riseşte ucenicilor că „nu va crede niciodată” (negaţie dublă în original), dacă nu va vedea. Nu spune că nu crede, ci condiţionează posibilitatea credinţei de dovezi palpabile.

Toma nu a fost necredincios, iar prin mila Domnului ajunge întărit în credinţa pe care o lăsase în permanenţă deschisă ca o posibilitate. Când se convinge, Îi răspunde Mântuitorului: „Domnul Meu şi Dumnezeul Meu” (Ioan 20, 28), într-una dintre cele mai frumoase şi mai directe mărturisiri ale dumnezeirii Mântuitorului din întreg Noul Testament.

Toma suntem mulţi dintre noi

Episodul cu Toma ne arată şi alt lucru important. Ceilalţi ucenici se găseau într-o stare emo­ţională mai tulburată decât Toma: se adunaseră laolaltă cu uşile închise. Doar Duhul Sfânt îl poate transforma pe om dintr-un fricos şi un laş într-un propovăduitor curajos, gata să-I urmeze Domnului chiar cu preţul vieţii. Toma reprezintă situaţia omului firesc, care, fără Duhul lui Dumnezeu, se bazează pe propria judecată. Se teme, dar nu este chiar laş, îşi vine în fire după ce a văzut că Învăţătorul său a fost ucis. A văzut multe minuni, dar nu înţelege clar şi atunci preferă să stea pe teren sigur. Lasă credinţa ca o variantă posibilă, dar i se pare foarte greu să o îmbrăţişeze cu totul. Ar fi prea frumos!

Toma suntem mulţi dintre noi. Cel puţin semnatarul acestor rânduri se recunoaşte în Toma mai mult decât în toţi ceilalţi apostoli. Credinţa asumată pare un pas făcut spre necunoscut, un risc pe care un om calculat şi pragmatic este dificil să-l facă.

Riscul necredinţei

Mântuitorul îl avertizează pe Toma: „Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut” (Ioan 20, 29). Dacă opţiunea spre credinţă nu poate fi luată decât „văzând”, deci pe baza experienţei, a dovezilor, riscul este să ajungi necredincios, pentru că nu poţi acoperi cu propria minte toate elementele puse înainte de provocarea adusă de Hristos omenirii întregi. Dacă doar „degetul” minţii mele este cel care mă încredinţează, risc să refuz multe alte lucruri importante.

Riscul acesta este mult mai mare decât riscul credinţei. Hristos Însuşi îl îndeamnă: „Nu fi necredincios, ci credincios”. Toma nu era nici una, nici alta.

Dar el înţelege, şi odată cu el şi noi, că mai importantă este primirea Duhului. Poate că situaţiei lui Toma i se potriveşte cel mai bine exclamaţia tatălui al cărui fiu avea duh mut: „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!” (Marcu 9, 24). Omul îşi recunoaşte limitele şi vede pericolul nesiguranţei sale, necredinţa, dar pe de altă parte nu se defineşte pe sine ca „necredincios”, după cum nici Toma nu merită acest apelativ. Tatăl băiatului spune în primul rând: „Cred, Doamne”. Şi Toma avea impulsul spre credinţă. Petrecuse atâta vreme cu Învăţătorul, iar acum nu-i părăseşte pe apostoli. Vine la ei şi se consideră unul dintre ei. Dacă ar fi fost necredincios, i-ar fi părăsit de mult. Dar Toma încă nu poate fi credincios, pentru că nici ucenicii n-au fost cre­din­cioşi până ce nu au primit Duhul Sfânt şi n-au fost încredinţaţi de Hristos.

Rămâne totuşi această fericire, care, deşi nu a fost inclusă între cele nouă Fericiri, devine emblematică pentru credinţa creştină. „Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut” (Ioan 20, 29). Sunt mulţi? Puţini? În alt loc, Mântuitorul le spune ucenicilor: „Amin vă spun că mulţi proroci şi drepţi şi-au dorit să vadă ceea ce vedeţi voi şi nu au văzut, şi să audă ceea ce auziţi voi şi n-au auzit” (Matei 13, 17). Şi noi ne-am dori să vedem şi poate îi invidiem pe ucenicii care au fost „dintru început martori oculari” (Luca 1, 2). Dar sunt mai fericiţi, deci se vor împărtăşi de o bucurie mai mare cei care s-au avântat cu aripile credinţei şi au primit învăţătura fără să vadă şi să audă, sau fără să pipăie.

Duminica Tomei nu este despre necredinţă, ci, aşa cum am spus la început, despre credinţă. Este parcursul unui om care simte că prin credinţă îşi depăşeşte siguranţa propriilor simţuri, dar care, tocmai pentru că s-a adunat împreună cu cei care cred, a fost izbăvit şi s-a încredinţat de „Dumnezeul” său.

(Diac. Lect. Dr. Alexandru Mihăilă, Ziarul Lumina)