Deniile sau Săptămâna altfel

Am auzit zilele acestea expresia Săptămâna altfel.

- Ce faceți băieți?

- Ce să facem, mergem la biserică. Săptămâna aceasta este săptămâna altfel, nu?

Am zâmbit și le-am spus bravo. Mă bucură tinerii inteligenți și înțelepți totodată. Au simțul umorului dar și bună cuviință, râd de ce este fals sau exagerat, dar sunt atenți și știu să tacă atunci când se discută lucruri serioase și interesante. Ce mai! Tinerii noștri sunt inteligenți și normali. Aceasta este normalitatea unui tânăr: bucuria fără motiv, „neseriozitatea” și superficialitatea – atunci când este confruntat cu rutina și banalitatea, amestecată cu atenția maximă pentru ceea ce-l interesează și curajul nebunesc și dedicarea totală, atunci când el crede că un lucru merită.

- Mergeți la denii, nu?

- Da, mergem la denii la mănăstire.

- Și postiți aspru săptămâna asta, așa cum postesc monahii?

- Da. Ce, este pentru prima oară?! Nu mâncăm nimic până mâine seară. Mâine seară luăm agheasmă mare.

- Bine. Îmi place prietenia voastră. Poate o să ne mai vedem, să mai vorbim.

Afară adie un vânticel cald, ce prevestește o primăvară timpurie. Undeva, în unul dintre copacii mari de pe marginea drumului, se aude o ciocănitoare. Mitraliază scoarța arborelui în căutare de hrană. Copacii arată uscați iar acum, iarna, seamănă între ei. Herma, un creștin ce a trăit în veacul al II-lea la Roma, în lucrarea sa „Păstorul”, aseamănă lumea aceasta și viața oamenilor cu o iarnă. „Vezi, spune Herma, iarna toți copacii arată goi și morți. Vine însă primăvara, viața veacului viitor, când unii copaci înverzesc, înfloresc și dau roadă. Atunci se dezvăluie limpede ce copac a fost mort și care a fost plin de viață. Așa se va întâmpla și cu oamenii.” Atunci se arată care a fost viu și care a fost mort duhovnicește în iarna acestei vieți.

Prima săptămână a Postului Mare este bogată în cântări de pocăință, dar și de speranță. Părintele Alexander Schmemann numește acest timp ca fiind perioadă de „tristeţe strălucitoare”, deoarece postul aspru este însoțit de slujbe bogate, al căror text îmbină tristeţea pentru păcat cu bucuria pocăinţei şi a iertării. Canonul Sfântului Andrei Criteanul se citește acompaniat de sute de închinăciuni pe cântarea, miluiește-mă Dumnezeule, miluiește-mă. Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, repetată la fiecare slujbă, ne provoacă și ea la introspecție. În timpul deniilor, credinciosul se roagă și tace. Nu este ușor să stai liniștit, să asculți cuvintele preotului și ale cântăreților și să-ți asculți sufletul. Tăcerea și rugăciunea sunt medicament. Tăcerea în atmosfera rugăciunii bisericii vindecă. Îi admir pe tinerii care știu să tacă și să exerseze întâlnirea cu Dumnezeu și cu sine. Tăcerea este arta ce dă valoare cuvântului.

Doar cel ce trăiește în liniște îl poate auzi pe Dumnezeu. Doar cel ce se liniștește îl poate cunoaște pe Dumnezeu și-L poate „povesti” lumii. Numai dacă dobândim viață și limpezime în adâncurile noastre putem fi vii și adevărați în exterior, în viața noastră de zi cu zi. Îi admir pe tinerii care au preferat această experiență, a săptămânii altfel. Ei sunt tinerii care promit să rodească atunci când iarna se topește și vine primăvara. Ei sunt cei ce acumulează sevă și lumină, cei ce au de unde să înflorească și să rodească dragoste, bucurie, pace…

(Arhimandrit Nicodim Petre, sursa: Doxologia)