Regret sau pocăinţă?

Citim în Sfânta Scriptură că Iuda s-a căit: „Atunci Iuda, cel ce L-a vândut, văzând că a fost osândit, s-a căit şi a adus înapoi arhiereilor şi bătrânilor cei 30 de arginţi, zicând: Am greşit vânzând sânge nevinovat. Ei i-au zis: Ce ne priveşte pe noi? Tu vei vedea. Şi el, aruncând arginţii în templu, a plecat şi ducându-se s-a spânzurat” (Matei 27, 3-5). Nu s-a pocăit. Şi exact pentru acest motiv a ajuns la sinucidere.

Ce este regretul şi care este diferenţa dintre regret şi pocăinţă? Regretul este atunci când omul înţelege greşeala lui, când înţelege că a greşit, că a păcătuit, îi pare rău pentru faptele sau gândurile sale, în general pentru modul de viaţă pe care l-a avut în trecut. Acesta este regretul. Însă aceasta nu este pocăinţă. Sau am putea zice că este o pocăinţă incompletă. De ce?

Pocăinţa nu înseamnă doar să înţelegi greşeala din trecut, ci şi să începi procesul de schimbare. Iuda a înţeles că a greşit, dar nu a completat pocăinţa sa, nu s-a schimbat, a rămas în tristeţea pe care i-a provocat-o simţământul păcatului lui, având ca rezultat împingerea sa în deznădejde. Pocăinţa are, aşadar, două direcţii. Una către trecut, şi alta către viitor. Te pocăieşti pentru greşelile trecutului şi, în acelaşi timp, crezi şi încerci să devii al lui Hristos. Pocăinţa este o mişcare dinamică, nu e ceva static. Am făcut o greşeală şi o accept. Nu! Am făcut o greşeală, o accept şi, mai mult, o depăşesc. Nu rămân acolo, nu cochetez cu păcatul meu, ci-l spovedesc, şi mai mult, privesc înainte, spre viitor.

Pocăinţa înseamnă nu doar evitarea răului, ci şi facerea binelui. Vedeţi în spitale, când merge doctorul la un pacient, îl examinează şi constată boala. Pacientul nu spune nimic, nu are nici un rost să zică. Ştiu că am o problemă cu stomacul meu. Ştiu aceasta, însă de acum va trebui să încep procedura de vindecare. Cunoaşterea problemei nu rezolvă problema însăşi. Este primul pas, însă nu ajunge. Va trebui să încercăm să rezolvăm problema, până va exista un câştig. Aşa şi aici, faptul că admit că sunt iubitor de arginţi este un început. Însă acest lucru nu înseamnă pocăinţă. Pocăinţa va fi întregită atunci când voi începe să cultiv milostenia. Biserica noastră, vedem, ne scoate în evidenţă atât de mult pe Sfânta Maria Egipteanca, încât unii părinţi o numesc „pocăinţa întruchipată”. Cu alte cuvinte, ea este persoana care a demonstrat într-adevăr ce înseamnă să te pocăieşti. Şi-a recunoscut păcatul şi a luat hotărârea de a se schimba. Nu a rămas neclintită, ci a început un proces de descoperire a lui Hristos. Din păcatul desfrânării, trece în viaţă feciorelnică, din asediul clienţilor ei, trece în asediul iubitului sufletului ei, Hristos. S-a apropiat de Hristos, L-a dorit, şi-a întors dragostea ce o avea înainte pentru desfrânare, către Hristos, către feciorie. Observăm, aşadar, că pocăinţa nu a fost doar pentru un moment, ci a reprezentat o încercare continuă de descoperire a harului, a lui Hristos.

Noi însă se vede de multe ori că facem invers. Facem un păcat, îl spovedim, iar după puţin timp iarăşi cădem în el. Iar acest proces durează ani întregi. De ce? Pentru că nu avem pocăinţă, ci regret. Recunoaştem că am greşit, dar de la acel punct nu începem procesul de vindecare a greşelii.

Sfintele Paşti înseamnă trecere. Iudeii serbau trecerea din robia egipteană, prin Marea Roşie, în libertate, în pământul făgăduinţei. Acum şi noi serbăm Paştile. Noi însă sărbătorim ceva mai profund şi esenţial, ceva ce s-a petrecut prin harul Domnului nostru Iisus Hristos. Sărbătorim trecerea de la păcat – din întuneric, la Lumina lui Hristos.

Învierea Domnului, aşadar, am putea spune că înseamnă pocăinţă. Învierea noastră personală este pocăinţa noastră.

Sfinte Paşti cu bucurie! Cu alte cuvinte, pocăinţă bună! Şi când Paştile înseamnă pocăinţă pentru noi, trecere de la întuneric la lumină, atunci ele sigur înseamnă şi Înviere!

(Doxologia.ro)