Postul Mare. Săptămâna a II-a

Timpul Postului Mare e caracterizat în continuare ca „vreme a pocăinţei"

Creştinii Ortodocşi se află în Postul Mare, Săptămâna a II-a, care face parte din perioada liturgică a Triodului. Această perioadă este compusă din trei părţi: Perioada pregătitoare, Postul Mare propriu-zis şi Săptămâna Sfintelor Pătimiri sau, cum mai este numită în popor, Săptămâna Mare.
Din perioada pregătitoare fac parte săptămânile încununate de Duminica Vameşului şi Fariseului, Duminica Fiului Risipitor, Duminica Lăsatului de carne şi a Lăsatului de brânză. Postul propriu-zis este format din săptămânile ce cuprind Duminica Ortodoxiei, Duminica Sfântului Grigorie Palama, Duminica Sfintei Cruci, Duminica Sfântului Ioan Scărarul, Duminica Sfintei Maria Egipteanca şi Duminica Floriilor.

Scopul postului este o refacere şi o intensificare a relaţiei sau comuniunii omului cu Dumnezeu

Postul nu înseamnă numai înfrânarea de la mâncare şi băutură, ci şi un constant efort spiritual de schimbare a felului omului de-a gândi, simţi, vorbi şi a se comporta în raport cu semenii săi în prezenţa lui Dumnezeu. Întrucât scopul postului este o refacere şi o intensificare a relaţiei sau comuniunii omului cu Dumnezeu, în această lumină a comuniunii cu Dumnezeu trebuie văzute duhovniceşte toate cele din jur: societatea şi natura. În acest înţeles, Sfântul Vasile cel Mare precizează: „Dar, pentru ca postul să fie vrednic de laudă, nu-i de ajuns numai să ne înfrânăm de la mâncăruri; trebuie să postim post bineplăcut lui Dumnezeu. Iar postul adevărat este înstrăinarea de păcat, înfrânarea limbii, oprirea mâniei, îndepărtarea de pofte, de bârfe, de minciună, de jurământ strâmb. Lipsa acestora este post adevărat. În ele stă postul cel bun".  

Sinceritate în iubire, smerenie în relaţiile cu semenii, sârguinţă multă pentru bine, duh fierbinte în credinţă, slujire lui Dumnezeu, nu idolilor sau duhurilor rele; nădejde cu bucurie, răbdare în suferinţă, rugăciune stăruitoare, ajutorare frăţească, ospitalitate faţă de străini - toate aceste virtuţi sunt roade şi lumini ale înnoirii vieţii din şcoala postului adevărat unit cu rugăciunea şi cu fapta cea bună. Prin credinţă dreaptă şi vieţuire sfântă, creştinul răstigneşte în el patimile egoiste (mândria, lăcomia şi lenea sau comoditatea) în acest înţeles, viaţa duhovnicească este asceză sau nevoinţă, luptă împotriva autosuficienţei şi autoafirmării ca mulţumire de sine şi ca laudă de sine, după cum precizează Părintele Patriarh în volumul Foame şi sete după Dumnezeu – înţelesul şi folosul postului -.

Săptămâna a doua a Postului Mare

Această săptămână îndeamnă la stăruinţă şi perseverare pentru a relua cu râvnă parcursul celei de-a doua etape a celor 40 de zile de post. Slujirile liturgice din această săptămână se reiau, Pavecerniţa nu mai cuprinde Canonul Mare, postul e mai puţin riguros; se adoptă regulile obişnuite de înfrânare, distingând între ele zilele de luni, miercuri şi vineri, de zilele de marţi şi joi. Astfel, Sfinţii Teodor Studitul şi Simeon Noul Teolog îşi îndeamnă cu înflăcărare creştinii să nu se relaxeze, să nu se întoarcă îndărăt, pierzând astfel toate virtuţile dobândite în Săptămâna I; ci să arate mai multă râvnă şi curaj pentru a străbate restul Postului Mare:
„De aceea vă aduc aminte şi îndemn iubirea şi părinţimea voastră să nu plecaţi îndeobşte urechea la cel rău voitor, nici să vă lăsaţi duşi de obiceiul cel rău al lăcomiei nesăturate a pântecelui, nici să vă întoarceţi înapoi spre îndelungata împlinire a poftelor celor rele, ci aşa cum am cinstit întâia săptămână a Postului Mare, aşa să cinstim şi pe aceasta a doua, şi aşa mai departe şi pe celelalte” (Sf. Simeon Noul Teolog)
Nevoinţele săvârşite în timpul primei săptămâni sunt puncte de reper pe care creştinul trebuie să se silească să le menţină sau chiar să le depăşească, căci nu există limită superioară în viaţa ascetică şi în contemplaţie: Limita virtuţii — spunea Sfântul Ioan Scărarul — e infinitul". Reluarea luptelor Postului Mare e uşurată totuşi de bucuria „după prăznuirii" Ortodoxiei:
„Ca pe o bucurie de după sărbătoare primind, fraţilor, a doua săptămână a făcătorului de lumină post, cu dragoste să lăudăm pe Hristos, din îndemn dumnezeiesc veselindu-ne" (Sf. Ioan Scărarul)
Bucuria după-prăznuirii dă credincioşilor puterea de a-şi relua ostenelile cu stăruinţă, căci „răbdarea" pe care o cere rugăciunea Sfântului Efrem e cerută atunci în chip cu totul special pentru a păstra cel puţin ceea ce am dobândit şi a ne angaja în „stadiul sfânt al celei de-a doua săptămâni" (Sf. Ioan Scărarul) care e în fond o imagine a Postului Mare perpetuu al creştinului.
„... căci nu numai acum — spunea Sfântul Teodor Studitul —, ci întotdeauna trebuie să vrem să avem această râvnă şi luptă a înfrânării.”
Acest apel la perseverenţă se impune aici, dar el se aplică în realitate tuturor celorlalte săptămâni ale Postului Mare, Săptămâna a II-a fiind modelul lor în planul rubricilor liturgice şi al temelor imnografice. Timpul Postului Mare e caracterizat în continuare ca „vreme a pocăinţei" în acelaşi fel ca şi în Săptămâna Lăsatului de brânză şi al primei săptămâni a Postului Mare, Dumnezeu fiind implorat în continuare să ne dea să traversăm oceanul Postului Mare pentru a ajunge să ne închinăm Patimii şi învierii Lui.
Ca şi în Săptămâna I, o mare insistenţă pe „postul duhovnicesc" poate fi constatată în imnologie, mai cu seamă în idiomelele (Idiomela gr. idiomelon = „cântare cu melodie proprie” este un tropar sau o stihiră poetică izolată și independentă, cu compoziție și melodie proprie, originală și unică. Odată cu textul ei, imnograful i-a compus și muzica după care se să cânte) de la Vecernie şi de la Utrenie care îi sunt consacrate în întregime.

Sâmbăta săptămânii a II-a a Postului Mare, la fel ca sâmbetele următoare (cu excepţia celei de-a cincea), este consacrată memoriei colective a martirilor şi defuncţilor, combinând în acest sens textele proprii Triodului (între care un dublu canon „tetraodă") şi troparele pe cele opt glasuri cuprinse în apendicele său. Prin urmare, ea nu se mai deosebeşte de o sâmbătă obişnuită din ciclul liturgic anual, dobândind totuşi o intensitate mai mare prin apropierea de Sâmbăta Morţilor şi de cele două sâmbete legate de ea, precum şi prin necesitatea de a cere rugăciunile mucenicilor şi sfinţilor pentru a parcurge cum se cuvine Postul Mare (informaţii preluate din volumul Triodul Explicat – Mistagogia Timpului Liturgic, semnat de ierom. Makarios Simonopetritul, trad. Ioan I. Ică jr.).

Sfintele Liturghii oficiate în această săptămână

Perioada Postului Sfintelor Paşti este una specială şi din punct de vedere liturgic. Este perioada în care se săvârşesc toate cele trei liturghii ale Bisericii Ortodoxe: a Sfântului Vasile cel Mare, Liturghia Darurilor înainte sfinţite şi Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, cea mai des oficiată în cultul ortodox. În această săptămână, de luni până vineri, se oficiază cea de-a treia Liturghie din cultul Bisericii Ortodoxe, Liturghia Darurilor înainte sfinţite.
După cum aflăm din Liturgica Specială a pr. prof. Ene Branişte, „conform principiului pus de canonul 52 al sinodului Trulan, ea se poate săvârşi de regulă în orice zi din Păresimi, în care vrem, sau trebuie să facem Liturghie, cu excepţia zilelor aliturgice (luni şi marţi, din prima săptămână şi Vinerea Patimilor, când nu se face nici o liturghie) şi a zilelor când e rânduită una sau alta din celelalte două Liturghii (toate sâmbetele şi duminicile, Joia Săptămânii Patimilor şi Buna-Vestire). De obicei însă (în practică), ea se oficiază astăzi - chiar şi în mănăstiri - doar în zilele de miercuri şi vineri (cu excepţia Vinerii din Săptămâna Patimilor), iar în celelalte zile numai: luni şi marţi din Săptămâna Patimilor, în Joia Canonului celui mare (săptămâna a cincea) şi la unele sărbători bisericeşti cu polieleu dacă acestea cad într-una din zilele de rând ale săptămânii (de luni până vineri)”.

(Sursa: Basilica)