Lecția de religie

Știm cu toţii că rugăciunea este de nepreţuit ajutor în trăirea de toate zilele a creştinului şi că fără ea nici nu poate fi o adevărată viaţă creştinească. Într-adevăr, rugăciunea este înălţarea sufletului nostru către Dumnezeu pentru a-L prea-slăvi, a-I cere ceea ce avem nevoie şi a-I mulţumi pentru toate câte ni le dă El, în fiecare clipă. Ea este mijlocul prin care se asi­gură o legătură neîntreruptă, nemijlocită şi la îndemâna oricui, a făpturii cu Ziditorul său, a omului cu Dumnezeu, a fiului cu Tatăl său plin de dragoste şi înţelegere. Rugăciunea este totodată scara tainică şi minunată pe care ne putem ridica până la Dumnezeu, Părintele tuturor luminilor şi al veşnicelor bunătăţi. Ea este scara spre cer şi zborul de toate zilele al fiinţei noastre celei lăuntrice, către Dumnezeu.

Ne este de asemenea cunoscut tuturor faptul că rugăciunea este o cerinţă de seamă a sufletului credincios, căci ea răspunde nevoii de a ne afla mereu în legătură şi sub oblăduirea Celui veşnic. Dom­nul Hristos nu numai că ne-a dat atât porunca rugăciunii individua­le, cât şi a celei în comun, dar viaţa Lui întreagă a fost o viaţă de rugăciune, întrucât „petrecea nopţi întregi în rugăciune”. După exemplul Său, Sfânta Fecioară, Sfinţii Apostoli şi toţi sfinţii şi-au depănat firul zilelor lor în necurmată rugăciune, făcându-şi din ea un puternic şi ales mijloc de înduhovnicire şi de primire a bunătăţilor nestricăcioase, Rugăciunea, pentru a fi aplicată şi mai ales îm­plinită de Tatăl nostru cel ceresc, trebuie făcută într-un anumit fel şi este nevoie să fie însoţită şi de alte arme duhovniceşti, dintre care cea dintâi este smerenia, asupra căreia Sfânta Evanghelie ne atrage luarea-aminte. Despre smerenia în rugăciune va fi cuvântul nostru de acum, şi mă rog de cuviincioasă ascultare.

Smerenia este acea putere sufletească, prin care îndepărtând de la noi orice gând de mândrie ne recunoaştem slăbiciunile, imper­fecţiunea şi starea de dependenţă în care se află fiinţa noastră faţă de Dumnezeu. Smerenia este o frumoasă însuşire a sufletului creştin, o virtute dintre cele mai bine plăcute lui Dumnezeu, după credinţă, nădejde şi dragoste, virtute contrarie unuia dintre cele mai grele păcate din câte poate stăpâni inima omenească, păcatu­lui mândriei.

„Veniţi şi învăţaţi de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima"

Ca să ne convingem ce valoare are smerenia, să ne amintim mai întâi de viaţa petrecută de Mântuitorul Iisus Hristos în lume, lume pe care s-a străduit atât de mult s-o ridice cât mai sus pe ca­lea dragostei şi bunătăţii.

Iisus Hristos din slava cea netrecătoare a dumnezeirii s-a coborât pe pământ şi şi-a ales ca mamă pe cea mai smerită dintre femei, s-a născut într-un staul de vite şi după ce a trudit într-un atelier de dulgherie, şi-a ales ucenici cărora le-a spălat picioarele şi a sfârşit prin a se lăsa batjocorit, scuipat, pălmuit, biciuit şi pironit pe cruce.

Întemeietorul credinţei noastre ne-a spus: „Veniţi şi învăţaţi de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima" (Matei XI, 29) şi în­tr-adevăr, între oameni, El a fost omul cel mai blând şi cel mai smerit din câţi au fost vreodată, iar blândeţea şi smerenia Sa au devenit măsura şi chipul spre care trebuie neîncetat să tindem.

La drept vorbind dacă stăm şi gândim cu înţelepciune şi drep­tate, nu avem nici cel mai neînsemnat motiv şi nici un fel de în­dreptăţire ca trufia să pună stăpânire pe noi, şi ca să ne lăudăm de ceea ce înfăptuim prin singurele noastre puteri. Sunt daruri pentru dobândirea cărora nu avem nici un fel de merit, căci nimic n-am făcut noi spre a le avea. Sfântul Pavel, Apostolul neamurilor, por­nind de la aceste gânduri la care poate ajunge oricine, ne întreabă peste veacuri pe fiecare dintre noi: „Ce ai ce n-ai primit? Iar dacă ai primit, atunci de ce te făleşti, ca şi cum n-ai fi primit?” (I Corinteni IV, 7).

Iată deci, că înaintea lui Dumnezeu nu avem de ce ne mândri şi nu avem cu ce ne semeţi. Pentru aceste pricini atât de temeinice, viaţa de toate zilele a adevăratului ucenic al Domnului Hristos trebuie să se desfăşoare în cea mai curată şi mai profundă smere­nie. Dar, după cum nu poate exista trăire creştinească fără bine­cuvântata smerenie, tot aşa nu poate fi rugăciune întreagă şi ade­vărată fără sfânta smerenie, care este ca sarea în bucate.

Rugăciunea însoţită de mândrie, de lăudăroşenie, de dispreţ faţă de aproapele nostru, cu prea multă încredere în meritele noas­tre, este o blasfemie, o batjocură la adresa lui Dumnezeu şi a ce­lorlalţi oameni. De aceea şi Învăţătorul nostru ne-a spus că fari­seul, care a făcut o astfel de rugăciune, nu s-a întors mai îndreptat la casa sa (Luca XVIII, 14).

Rugăciunea inimii sau a cugetului nostru, legată de aceea în puţine dar simţite cuvinte ale buzelor, rugăciune în care nu te ocupi de greşalele altora, ci arătând o adâncă şi sinceră căinţă, te referi numai la păcatele tale, rugăciune ca a vameşului din Sfânta Evanghelie este o rugăciune bineplăcută lui Dumnezeu, pentru că smerenia îi dă tot ce-i lipsea celeilalte. Pentru aceea, cu dreptate putem spune că rugăciunea vameşului este un înalt model de ru­găciune, mai întâi prin smerenie şi în al doilea rând pentru că, în aşa de puţine cuvinte: „Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului” (Luca XVIII, 13) se cuprinde aşa de mult. Se află în aceste scurte cuvinte o rugăciune de cerere, dar totodată şi una de laudă şi mul­ţumire împreună cu o rugăciune a inimii şi a buzelor, adică toate formele de rugăciune.

Recunoaştem apoi, în rugăciunea vameşului afirmată, bunăta­tea şi milostivirea lui Dumnezeu, starea de păcate de care nu ne poate izbăvi decât ajutorul Lui, pe care-l cheamă cu adâncă şi res­pectuoasă stăruinţă şi totodată ne aminteşte, fără cuvinte, să nu-i uite Dumnezeu nici nevoile pe care le are.

Mântuitorul ne asigură că vameşul, care s-a rugat astfel, s-a în­tors mai îndreptat la casa sa în înţelesul că, pe de o parte, rugăciu­nea i-a fost ascultată - şi nu putea să nu-i fie -, iar pe de alta, că sufletul său s-a simţit uşurat, curăţit, împăcat, pentru că înlăturând orice urmă de trufie a pregătit în fiinţa sa, sălaş cuviincios şi bine-plăcut Domnului.

Desigur, toate aceste rezultate, atât de fericite ale smeritului nostru rugător se datorează smereniei, care i-au ridicat ruga atât de sus încununând-o cu bogate roade.

Drept încheiere, Mântuitorul Hristos rosteşte cu autoritate dum­nezeiască acel adevăr veşnic, acea înaltă sentinţă morală de-a pu­ruri valabilă: „Căci oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cine se smereşte se va înălţa” (Luca XVII, 14), subliniind astfel încă o dată, cu toată puterea, rolul atât de mare al smereniei creştine, care desăvârşeşte viaţa creştinului şi rugăciunea lui.

Cu puterea smereniei să biruim mândria

Sunt multe alte cuvinte în Cartea Sfântă care preţuiesc smere­nia. Acestea, cu toate, ne asigură că cei smeriţi primesc harul lui Dumnezeu (Iacov IV, 6; I Petru V, 3); că sunt auziţi de Dumne­zeu (Psalmul IX, 12); că sunt izbăviţi de Dumnezeu (Iov XXII, 29); că sunt ascultaţi de Dumnezeu (Psalmul I, 17; LXVI, 2); şi că vor dobândi împărăţia cerurilor (Matei V, 3; XVIII, 4).

Totodată Sfânta Carte ne învaţă să ne păzim cu toată împotrivi­rea de falsa smerenie (Coloseni I, 18, 23) şi de „mândria" smereni­ei, care pot deveni racile grele ale sufletelor, dar care nu pot înşela pe Dumnezeu, ci numai pe noi înşine sau în unele cazuri pe aproa­pele nostru, însă întotdeauna spre paguba noastră vremelnică şi veş­nică. Dar, spre bucuria şi folosul nostru, trufia, mândria, vanitatea şi lăudăroşenia sunt lucruri din ce în ce mai osândite în zilele noas­tre, nu numai în numele Sfintei Evanghelii şi al unei credinţe reli­gioase, dar chiar în numele omeniei, fiind înlocuite în viaţa cetăţe­nească cu cinstea, sobrietatea şi modestia, ceea ce nu poate decât să bucure sincer pe împlinitorii smereniei şi ai legii creştine.

Cuvânt de înaltă laudă şi neţărmurită recunoştinţă să aducem Domnului Hristos, pentru descoperirea acestui mijloc dumneze­iesc de mântuire, care este smerenia creştină, pentru că El însuşi a trăit-o aevea în viaţa Sa, şi pentru că ne-a învăţat şi pe noi, atât de convingător, s-o avem în toate împrejurările vieţii noastre şi mai ales în rugăciunile noastre cu care neîncetat s-o îngemănăm, pen­tru ca acestea să străpungă stihiile pământului şi să ajungă la trep­tele prea înalte ale tronului ceresc.

Cu puterea smereniei să biruim mândria, acest greu păcat al tu­turora. Nici slava deşartă, nici lăudăroşenia şi mai ales falsa sme­renie să nu pună stăpânire pe omul nostru cel lăuntric şi să nu vor­bească în numele nostru, nici în faţa lui Dumnezeu şi nici înaintea oamenilor.

Cu bărbătească strădanie să sădim în sufletele noastre smerenia cea sfântă, s-o ajutăm să prindă rădăcini adânci şi să ne împodo­bească viaţa, ca pe a Domnului Hristos, învăţătorul şi modelul nostru, spre care mereu trebuie să tindem, şi să ne însoţească me­reu rugăciunile noastre dându-le frumuseţea şi puterea negrăită de a mişca inima Părintelui nostru al tuturor.

Alungând de la noi orice gând de mândrie şi recunoscându-ne, cu toată zdrobirea inimii, starea de păcat în care ne aflăm, să ros­tim mereu cu neprefăcută smerenie, ca şi vameşul din Sfânta Evanghelie de astăzi: „Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului", pentru ca şi noi să ne înălţăm în ochii Părintelui Celui veşnic şi să găsim odihnă sufletelor noastre, acum şi în veci. Amin.(Sursa: Pr. Prof. Al. I. Durea (Glasul Bisericii, nr. 1-2, 1970).