De ce e nevoie să avem legătură cu creaţia?

Oare ce înseamnă arhitectură gândită liturgic şi când anume un altar este perfect? Sau, mai bine spus, ce atentează la perfecţiunea lui? Potrivit părintelui Luca, stareţul Mănăstirii Bistriţa, răspunsul la prima întrebare este acesta: arhitectura gândită liturgic permite întâlnirea soarelui creat cu Soarele necreat, pe parcursul desfăşurării Sfintei şi Dumnezeieştii Liturghii. Şi aceasta pentru că omul nu se mântuieşte fără natură, fără creaţie. El, când se îndumnezeieşte, se îndumnezeieşte cu toată creaţia şi el însuşi îndumnezeieşte materia din care este creat: carnea şi sângele din trupul său. 

Pentru a doua întrebare, răspunsul îl găsim tocmai în vremea Sfântului Ştefan cel Mare, inegalabilul ctitor de lăcaşuri sfinte. „Meşterii care ridicau atunci bisericile din porunca sa nu aveau busolă. Dar cum făceau? Când era ziua egală cu noaptea, la solstiţiul de vară, acolo unde aveau de gând să zidească biserica, băteau în pământ o prăjină. Şi atunci, umbra de amiază le dădea exact axul solar, răsăritul. Era suficient să bată un ţăruş după acea umbră şi aşa aşezau ei estul foarte corect. Fiindcă ştiau că doar aşa se împlinesc toate semnificaţiile liturgice”, afirmă părintele Luca.

Pe vremea când era stareţ la Mănăstirea Popăuţi din Botoşani, sfinţia sa a descoperit câteva detalii din arhitectura bisericii ştefaniene, cărora nu li se acordă importanţa cuvenită. Vom lămuri în continuare despre ce anume este vorba.

Dialogul dintre soarele creat şi Soarele necreat

Bisericile medievale au masa proscomidiarului aşezată spre est, la o înălţime de 90 – 100 centimetri. Deasupra ei, la 1,4 metri de la pardoseală, este aşezat un mic gemuleţ. Doar aşa primele raze ale soarelui abia răsărit se vor opri pe sfântul disc aflat pe masa proscomidiarului. Acolo se încheie un dialog între soarele creat şi Soarele necreat, aflat pe sfântul disc. Preotul face sfânta proscomidie. Când ajunge să iasă cu Sfintele Daruri şi se întoarce să le aşeze pe Sfânta Masă, soarele s-a ridicat deja şi ajunge, ca şi la proscomidiar, prin geamul din axul absidei, de data aceasta, tot pe sfântul disc. De aceea, fereastra din axul Sfântului Altar se proiectează mai sus decât celelalte ferestre ale bisericii, aprox. la 2,8 metri de la pardoseală.

„Asta-i fericirea: o triarmonie între om, Dumnezeu şi natură”

„Soarele de pe cer ne duce cu gândul la Soarele din cer, necreat. Dar poţi să întrebi: De ce e nevoie să avem legătură cu creaţia, cu creatura? Omul a fost creat împreună cu natura, să se îndumnezeiască. Acesta a fost scopul. Dacă omul se îndumnezeieşte, se îndumnezeieşte şi natura în jurul lui. Să ne gândim puţin la Sfântul Onufrie şi la Sfântul Marcu din Etiopia. Aceşti oameni care au trăit în pustie au ajuns să recâştige starea paradisiacă şi au intrat în comuniune, în armonie cu Dumnezeu şi cu întreaga creaţie, cu animalele şi cu ei înşişi. Deci, de fapt, asta-i fericirea: o triarmonie între om, Dumnezeu, natură şi el însuşi. Când omul a căzut, între el şi natură s-a produs o ruptură. Toată natura suspină când omul păcătuieşte, este potrivnică. După ce a căzut în păcat, omul a început să sacrifice animalele ca să le mănânce. În momentul în care a agresat animalele, şi animalele l-au agresat pe om”, spune părintele Luca.

Aşadar, omul nu se mântuieşte fără natură, fără creaţie. El, când se îndumnezeieşte, se transfigurează odată cu toată creaţia. De aceea ne raportăm la toată creaţia, şi la soare, şi la lună, şi la cer, şi la pământ. „Materia nu este independentă de noi, pentru că şi noi înşine suntem şi materie. Noi, de fapt, îndumnezeim o materie – carnea şi sângele din trupul nostru. Şi îndumnezeind materia noastră, o îndumnezeim şi pe cea din jurul nostru”, concluzionează părintele Luca.

(Sursa: Doxologia.ro)