Pravila vie

Rugăciunea secularizată este de mare actualitate la omul dus la Biserică. Pravila aceasta a calităţii în cantitate şi nu a cantităţii în calitate este determinată da faptul că „toţi caută ale lor, nu ale lui Iisus Hristos”.

Citim rugăciuni fără să ne rugăm, ne rugăm fără să deschidem şi să citim măcar o dată în cartea conştiinţei.

Suntem subiectivi în dramatizarea jalei şi în unicitatea jalnicelor dorinţe şi obiectivi în Duhul Sfânt ce se roagă pentru noi, cu suspine negrăite.

Suntem foarte grăitori în amarul plâns al justificării, şi surzi şi muţi în plânsetul cu amar al căinţei.

Oare de-am fi subiectivi în voia Domnului şi obiectivi sau chiar nepăsători la voia noastră?!

În loc de zâmbetul sufletului la răsăritul Duhului Sfânt, începem ziua cu un căscat pesimist, ce prefigurează pofta noastră faţă de cele nepoftite ale zilei.

Urâm lumea, pentru că ne macină prea mult dorinţa lumescului.

Căutăm să începem ziua vestind rangul nostru de oameni credincioşi, „din pizmă şi din duh de ceartă”.

Din lipsa harului pentru rucodelia zilnică mâncăm în timp ce lucrăm, fie alune sau biscuiţi, fie prieteni, colegi sau fraţi care nu sunt aşa credincioşi ca noi.

Ne hrănim cu multă pâine în lipsa Cuvântului. De aici cred că apare şi lăcomia trupului care cere după ştiinţa sa şi pentru suflet şi pentru minte, numai că cere doar ce ştie şi poate să mistuie.

Cuvântul lui Dumnezeu îşi are locul smerit doar pe noptiera lecturii de seară. Citim Sfânta Scriptură cu admiraţia şi satisfacţia intelectualului ce descifrează pilde şi cu ego-ul fascinantei capacităţi de memorare.

Întrebuinţăm exemple biblice sau filocalice cu dedicaţie ostentativă la paiul din ochiul partenerului nostru frate.

Ţinem minte cuvintele scriitorilor celebri, fără să-L ţinem în minte pe Dumnezeu, Cuvântul.

Umplem casa de icoane suvenir şi aşternem peste icoana din adânc praful şi pulberea suplimentelor spirituale.

Suntem obosiţi să-L chemăm pe Dumnezeu „dintru adâncuri” şi facem rugăciunea la luciul apei.

„Dintru adâncuri am strigat către Tine, Doamne! Doamne, auzi glasul meu!” (Psalmul 129)

Prea mult ritual şi prea puţină rugăciune. Lenea şi somnolenţa ritualizează etapele premergătoare rugăciunii, dar nu avem conturată o rugăciune ritualică.

Respectăm posologia pravilei, dar oare ni se potrivesc toate rugăciunile atent administrate?!

Ne e greu să întrupăm cuvintele noastre în rugăciunea personală vie şi lucrătoare şi alegem calea administrării rugăciunilor consacrate, după reţeta farmaciei din colţ, pe nemâncate sau prea sătuli de mila aproapelui. „Nepricepându-ne de nici un răspuns”, Dumnezeu îngăduie totuşi şi primeşte şi aceste cuvinte bogate ale sfinţilor.

Lenea faţă de efortul şi curajul arderii de tot în timpul rugăciunii determină sărăcirea de cuvinte vii, personale.

Credem în mântuirea personalizată şi neglijăm mântuirea personală.

Suportăm ploaia sau arşiţa zilei de pelerinaj turistic, iar cămara noastră, recomandată de Domnul Iisus Hristos ca cel mai intim loc de rugăciune, cade în paragina stihiilor trupului.

Oare obositul pelerin nerugător se poate aşeza vreodată la inima lui, ca prin odihnă tainică să devină un neobosit rugător nepelerin?!

Suntem robi ai cuvintelor blocuri de piatră, ridicăm maiestuoase monumente funerare pentru slava trecerii noastre în nefiinţă.

La bilanţul deşertăciunilor raportăm lui Doamne-Doamne pravila la hectar a numărului de rugăciuni fără de rugare.

Oameni credincioşi fiind, trăim ca fecioarele neînţelepte, având şansa fricii şi lenei de a ne păstra această castitate în întunericul limitării.

Gândurile noastre se transformă în clipe ce măsoară veşnicia spre moarte. Cu cât avem mai multe gânduri, fie bune sau rele, cu atât e mai puţin Hristos în noi.

Gândurile noastre sunt cuvinte neîntrupate, ce se localizează haotic şi se transformă în junghiuri sau tumori ce se vor a fi vii.

Avem o pravilă consumeristă în relaţia cerere - ofertă.

De-am aduna gândurile noastre risipite şi risipitoare de viaţă, le-am putea vitaliza în cuvinte de rugăciune. „Din bube, mucegaiuri şi noroi, iscat-am frumuseţi şi lucruri noi”, vorba poetului.

Am preschimba poate vechea lege a pravilei, reglementate într-una nouă dereglementată.

Pravila reglementată vine, de multe ori, din răutate şi neputinţă.

Iertăm după ce ne-am răzbunat şi iubim urând tot ce nu ne convine la persoana iubită.

Credem în lumea de dincolo cu teama de apocalipsă şi nu cu bucuria învierii noastre.

Pentru omul care iartă şi iubeşte, postul este o perioadă de mare bucurie, de energie a trupului, minţii şi sufletului. Acum aripile de plumb se transformă în „aripile de dimineaţă”.

Pravila cea mai simplă şi înaltă cred că ar putea fi alcătuită din rugăciunea de mulţumire pentru fiecare clipă şi bucuria postului pentru bunăvoinţa lui Dumnezeu, în a ne întări voinţa.

Să îi mulţumim lui Dumnezeu pentru fiecare clipă a vieţii noastre şi să cerem mai puţin.

Rugăciunea de cerere determină şi stări de decepţie, critică, comparaţie, nerăbdare. Este bine să nu apară nimic negativ în cea mai înaltă stare de comunicare.

În faţa Împăratului Slavei, te îmbraci în haină de nuntă la rugăciune.

Hristos cel Înviat desfiinţează îmbrăcarea în sac şi cenuşă necesare oarecând salvării locuitorilor din măreaţa cetate Ninive.

Rugăciunea de mulţumire este ca îmbrăţişarea a doi îndrăgostiţi, ca veselia unui copil cu obrăjorii plini de ciocolată sau ca dansul lui Zorba.

Cu bucuria Învierii şi Înălţării, să ţinem o pravilă nouă dereglementată, o pravilă vie a mulţumirii, a iertării şi iubirii.

Oare ce cuvinte să-ţi spunem Doamne, când Tu eşti Cuvântul?!

... un simplu Mulţumesc, Doamne! şi un Săru’mâna pentru viaţă!

(Sursa: Doxologia.ro)