Sfântul Dimitrie cel Nou, ocrotitorul Capitalei

Dată fiind evlavia poporului nostru drept-credincios, Bucureştiul a avut, ca şi alte aşezări ale ţării, încă de la începuturile existenţei sale ca târg de meşteşugari şi negustori, un patron spiritual, un sfânt ocrotitor, recunoscut şi cinstit ca atare de obştea locuitorilor săi. Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou, un smerit monah din secolul al XIII-lea, trăitor la sudul Dunării, a devenit ocrotitorul Capitalei odată cu aşezarea moaştelor sale în Catedrala Mitropoliei, la 13 iulie 1774, în timpul ocupaţiei ruseşti a Ţării Româneşti (1769-1774). Sfântul Cuvios Dimitrie a fost proclamat oficial ocrotitorul oraşului Bucureşti de către mitropolitul Filaret al II-lea (1792-1793). De atunci şi până astăzi, popularitatea lui n-a scăzut cu nimic. Şi astăzi, ca şi acum două sute de ani, nu numai bucureştenii urcă zilnic şi în număr mare Colina Mitropoliei, ca să se închine cu evlavie la sfintele lui moaşte, dar şi mulţi credincioşi din toată ţara.

În lipsa unor mărturii directe privind pe cel dintâi patron spiritual al Bucureştiului, nu ne rămâne decât să ne ghidăm după sigiliul Sfântului „orăşenesc“, ţinând seama de faptul că, potrivit unei mai vechi tradiţii, sfântul ocrotitor era reprezentat pe emblema (stema) conducerii administrative a oraşului. Numai că, deşi existenţa cetăţii Bucureşti este atestată documentar încă de la 20 septembrie 1459, într-un hrisov domnesc al lui Vlad Ţepeş, totuşi, de la această dată şi până la 13 mai 1563, de când datează primul document marcat cu sigiliul oraşului, cunoscut până astăzi, nu avem nici o altă dovadă privind organizarea administrativă a aşezării de pe malurile Dâmboviţei.

Seria actelor pecetluite cu sigiliul oraşului începe, deci, la 13 mai 1563, şi se încheie la 10 martie 1699, când Constantin Vodă Brâncoveanu, nemaitolerând instituţia Sfatului orăşenesc, ales anual de obştea târgoveţilor pentru administrarea Bucureştiului, a desfiinţat acest organ administrativ şi a trecut atribuţiile sale pe seama dregătorilor domneşti.

Maica Domnului, ocrotitoarea Bucureştiului

Întreaga activitate a conducerii administrative a Bucureştiului era legată în această epocă de biserica „pazarului“ (Bazarul sau târgul oraşului) de lângă Curtea domnească. Deosebită de biserica Curţii domneşti, biserica din „pazar“ era aceea numită a Doamnei Maria şi a Doamnei Stana, distrusă de turci la 1595. În această biserică se făcea alegerea membrilor Sfatului orăşenesc, în fiecare an, primăvara, unde li se încredinţau şi însemnele demnităţii lor, împreună cu catastiful oraşului, în care se treceau schimbările de proprietăţi, şi tot acolo se păstra sigiliul Bucureştiului.

Cum sigiliul oraşului înfăţişa în această vreme pe Maica Domnului cu Pruncul Iisus, logic este că biserica din „pazar“ avea acest hram. Şi, potrivit tradiţiei, hramul bisericii în jurul căreia se desfăşura viaţa obştească era luat ca regulă generală, drept patron al oraşului. Acest patronaj spiritual s-a menţinut şi după dispariţia bisericii din „pazar“, care n-a mai fost refăcută, cum se vede pe sigiliul oraşului folosit până la 1634. Aşadar, în secolul al XVI-lea, Bucureştiul a avut ca ocrotitor spiritual pe Maica Domnului.

După anul 1634, şi îndeosebi din 1659, când Domnul ţării îşi muta definitiv reşedinţa de la Târgovişte la Bucureşti, creşte importanţa Curţii domneşti (Curtea Veche), în jurul căreia începe să se desfăşoare viaţa publică a oraşului. Odată cu aceasta sporeşte şi prestigiul bisericii Curţii domneşti, al cărei hram, „Buna Vestire“, înfăţişând pe Fecioara Maria şi Sfântul Arhanghel Gabriel, înlocuieşte pe Maica Domnului în sigiliul oraşului, tot timpul până la 1698, când Sfatul orăşenesc se desfiinţează. Prin urmare, în secolul al XVII-lea, sărbătoarea oraşului Bucureşti era Buna Vestire.

Pelerinaj la hramul Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena

În veacul al XVIII-lea, cum aflăm din izvoare literare, căci nu mai avem sigilii ale Sfatului orăşenesc până în epoca modernă, Bucureştiul şi­a luat ca ocrotitori spirituali pe Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena, hramul frumoasei biserici a mănăstirii lui Constantin Vodă Şerban (1654­1658), devenită oficial, la 1668, catedrală şi reşedinţă a Mitropoliei Ţării Româneşti. În fiecare an, la 21 mai, în ziua hramului Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, se făcea mare „alai“ la Mitropolie, adică pelerinaj, cu boieri şi popor, în frunte cu Vodă. Alaiul pornea de la Curtea domnească, în sunetul clopotelor de la toate bisericile bucureştene, care băteau de sărbătoare, urca Colina Mitropoliei şi era întâmpinat în uşa bisericii de mitropolit, cu Evanghelia şi crucea, înconjurat de arhierei, de preoţi şi diaconi. Liturghia era săvârşită de mitropolit, împreună cu arhiereii şi cu stareţii tuturor mănăstirilor din Bucureşti. După Liturghie, Vodă se întorcea la Curtea domnească cu acelaşi alai cu care venise la Mitropolie şi împărţea caftane şi slujbe la boieri, ierta pe osândiţi şi scădea pedepsele cele mari.

Aducerea moaştelor Sfântului Dimitrie la Bucureşti

Cu vremea, Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena au încetat a mai fi patronii Bucureştiului, luându-le locul Sfântul Cuvios Dimitrie, un smerit monah din secolul al XIII-lea, trăitor la sudul Dunării, ale cărui moaşte au fost aşezate în Catedrala Mitropoliei la 13 iulie 1774, sub păstorirea mitropolitului Grigorie al II-lea (1760-1787), în timpul ocupaţiei ruseşti a Ţării Româneşti (1769-1774).

Se presupune că el a trăit pe vremea dinastiei româneşti a Asăneştilor sau cel mai târziu pe vremea Cruciadei a IV-a (1204-1261). Peste câteva sute de ani, pe timpul stăpânirii turceşti în Peninsula Balcanică, moaştele sale neputrezite au fost descoperite în albia râului Lom şi duse în satul Basarabov, din dreapta Dunării, vizavi de oraşul Giurgiu. Auzind despre această descoperire, domnul creştin al Ţării Româneşti a trimis meşteri şi bani şi au ridicat acolo o biserică, în care au fost aşezate moaştele Sfântului. În vremea războiului ruso-turc din 1769-1774, generalul rus Petru Saltacov a trecut Dunărea, călcând Rusciucul şi o serie de sate, între care şi Basarabov. Găsind moaştele Sfântului Dimitrie, generalul evlavios le-a ridicat şi le-a adus la Bucureşti, în Catedrala Mitropoliei, cu gândul de a le duce în Rusia, dar la rugămintea bogatului şi influentului boier român Hagi Dimitrie, de a nu înstrăina sfintele moaşte, generalul rus s-a înduplecat şi le-a lăsat închinătorilor de aici.

Chestiunea originii etnice a Sfântului Cuvios Dimitrie este mai presus de orice încercare ştiinţifică de a o clarifica, deşi unii hagiografi îl consideră bulgar, iar alţii ca fiind de neam român sau aromân. În vremurile acelea foarte vechi şi acoperite de legendă, când se presupune că a vieţuit acest cuvios, populaţia din peninsula Balcanică nu era pe deplin diferenţiată din punct de vedere naţional, încât cine mai poate să spună astăzi de ce neam a fost un sfânt asupra vieţii căruia evlavia credincioşilor şi depărtarea veacurilor au făcut să înflorească atâtea flori de hagiologie? Privind însă lucrurile în contextul împrejurărilor istorice în care a fost adus la Bucureşti, putem afirma cu certitudine că moaştele sale au fost luate din Imperiul Otoman şi strămutate într-o ţară creştină, unde buna păstrare şi cinstire era asigurată chiar de cei care moralmente şi canoniceşte aveau asupra lor dreptul de ctitorat (patronat).

Credincioşi din toată ţara, la racla Sfântului Dimitrie

Sfântul Cuvios Dimitrie a fost proclamat ocrotitorul oraşului Bucureşti de către mitropolitul Filaret al II-lea (1792-1793), cum ne spune Melchisedec Ştefănescu, episcopul Romanului, într-un studiu din 1887 consacrat vieţii acestui mitropolit, care n-a făcut decât să confirme marea evlavie a bucureştenilor pentru acest Cuvios Părinte Dimitrie, împământenit la noi. De atunci şi până astăzi, popularitatea lui n-a scăzut cu nimic. Şi astăzi, ca şi acum două sute de ani, nu numai bucureştenii urcă zilnic şi în număr mare Colina Mitropoliei ca să se închine cu evlavie la sfintele lui moaşte, dar şi mulţi credincioşi din toată ţara.

(Sursa: Ziarul Lumina)