Învăţaţi copiii să-L cunoască pe Dumnezeu!

Suntem la început de an şcolar. Adică un nou plan de lumină se deschide dinaintea noastră ca oameni ai catedrei. Alte generaţii de tineri se aşază dinaintea atenţiei noastre pentru a creşte împreună. Zilele acestea mi-a reţinut lectura un volum interesant, coordonat de Dan Lungu şi Amelia Gheorghiţă, intitulat „Cartea copilăriilor” (Polirom, 2016, 314 p.). O lectură a pedagogiei copilăriei care naşte în sufletul meu ecouri din Ion Creangă, cu „Amintirile” sale, sau din Edmondo de Amicis, cu al său „Cuore – inimă de copil”. Surâsul ştrengăresc şi plin de gluma imediată, amestecat cu o melancolie fără de sfârşit, specifică unui cartier obosit şi lipsit de Duminică. O reflecţie a unor astfel de texte vă va prinde bine, veţi înţelege că dinaintea voastră nu stau numai nume în catalog ori candidaţi la notare, ci oameni. Marcaţi de greutăţile vieţii, de drama propriei familii, obosiţi de vacanţe triste ori ameţiţi de extazul genuin al primelor iubiri. Cartea copilăriilor continuă să fie scrisă de fiecare dintre noi, o filă din cea scrisă fiindu-ne deja identică până la confuzie cu zbaterea propriei noastre copilării. Luaţi seama, dar, la ei, la pruncii aceştia emancipaţi în elevi, şi veţi vedea că nu regulamente de comportament le lipsesc, ci oameni care să-i înveţe, să-i lumineze şi să-i iubească.

Ca să înţelegeţi, îngăduiţi-mi o poveste. Se făcea că am murit şi am ajuns dinaintea porţii Raiului (e vis, înţelegeţi, dar!). Acolo, o persoană m-a întrebat şi, cu orgoliul rănit, m-am prezentat. Persoana m-a întrebat dacă L-am cunoscut pe Domnul, şi m-am ofuscat de-a dreptul. I-am spus că am scris (inclusiv Scrisori către profesorii de Religie), că am slujit Liturghia, m-am rugat, am lucrat... M-a mai întrebat o dată şi am continuat prezentarea CV-ului meu. M-a trimis să aştept într-o anticameră. A urmat apoi un pastor/ profesor, care, întrebat şi el dacă l-a cunoscut pe Domnul, a rostit aceeaşi listă, cu diferenţe specifice. Apoi a venit nana Dumitra. Femeie de la ţară, cuminte, 90 de ani de viaţă. Întrebată ce i s-a întâmplat, femeia a povestit cum s-a stins şi a venit. Persoana a întrebat-o: „Nană Dumitra, dar pe Domnul, pe Domnul L-ai cunoscut?” Iar femeia i-a răspuns: „Cum să nu Te cunosc, Doamne!”

De astfel de cunoaştere avem nevoie a-i învrednici pe copii. De cunoaşterea unei inimi curate, atente şi gingaşe, deopotrivă. Să-i ajutăm nu să acumuleze cât să închege cunoaştere, să dezvolte dialog şi să trăiască bucuria împreună-vorbirii cu şi despre Dumnezeu. Nu vă lăsaţi zdrobiţi de snobismul limitativ al cunoaşterii din carte! Spaţiul public a devenit un spaţiu al emoţiilor. Ei trăiesc în el, se însingurează şi se obosesc de moarte. Voi la fel. Dacă nu vom desluşi cu ei lecţiile vieţii şi ale morţii, ne vom pierde sensul mărturisitor. Sunt consumatorii unei media care cultivă frica şi incită bigotismul la reacţii. Valorile intoleranţei şi ale violenţei atitudinale au crescut extrem de mult. Fiţi învăţătorii păcii şi ai echilibrului, propunătorii unui plan de educaţie pentru viaţă! Nu, nu se vor hrăni cu metafore ori cărţi, nu-şi vor ţine copiii de mai târziu cu poveşti ori izvoade morale, dar vor fi mai fericiţi şi mai atenţi la nevoile viitorului, vor desistematiza cu uşurinţă răutatea, vor creşte altfel. Fac parte din generaţia fără cultură religioasă. Nici acasă şi nici la şcoală nu m-a crescut cineva în rigori excentrice. Naturaleţea iubirii părinţilor, exigenţa plină de dragoste a profesorilor, îndemnul permanent spre muncă cinstită erau fundamentele unei educaţii care nu avea pe copertă înscris numele lui Iisus Hristos, dar conţinea, în fiecare atom de viaţă, semnătura zâmbetului Său. Fiţi zâmbetul lui Hristos pentru copiii şi colegii din şcoală! Nu vă temeţi să mărturisiţi oboseala şi indispoziţia atunci când vă cuprind! Nu pasaţi copiilor propriile frustrări şi toane, munciţi mai atent cu voi, cu sufletul vostru însetat de dragostea lui Dumnezeu. Şi încercaţi să-i învăţaţi să-L cunoască şi să-L recunoască pe Domnul!

(Pr. Constantin Necula, sursa: Ziarul Lumina)