Să nu gândim niciodată că suntem mântuiţi

Nu avem voie să ne gândim niciodată că suntem mântuiţi, nici măcar la sfârşitul vieţii nu putem fi siguri de acest lucru. Diavolul nu doarme, el îşi face lucrarea ziua şi noaptea, încercând din răsputeri să ne pustiască viaţa duhovnicească. Este posibil ca noi nici măcar să nu observăm cum el seamănă seminţe de îndoială şi de cârtire, de lene şi de îngâmfare, de judecare a aproapelui, toate acestea fiind ispite lumeşti, despre care ne avertizează Domnul. Acestea ne strică, ne demoralizează. Iar diavolul doar atât aşteaptă, nu se retrage. Părând că ne slobozeşte, ne trimite o mare ispită exact în momentul când temelia noastră deja se clătină.

Poate că ni se dă greu rugăciunea sau petrecerea în ascultare. Ne par a fi o osteneală mult prea grea. Sau poate ne iubim exagerat independența, nu ne place când cineva ne spune ceva, nu cunoaştem smerenia. Şi iată, când aceste „mărunţişuri” reuşesc să ne şubrezească temelia credinţei, cineva ne spune ceva şi acest lucru devine ultima picătură. Răbufnim: „Ajunge! Îmi este suficient! Nu mai vreau aşa!”. Credem că problema o reprezintă ce ni s-a spus. Dar nu, toate s-au petrecut, deoarece de la bun început am refuzat să petrecem în ascultare, de la început am făcut ce ne dicta bunul plac. De aceea, diavolului i-a fost uşor să ne înfrângă. El pur și simplu a scos o pietricică de la temelia credinței noastre și toată clădirea s-a prăbușit. Iar noi, din pricina mândriei, suntem prea neghiobi ca să înțelegem felul în care ne-a păcălit. Tocmai din cauza mândriei am pierdut comoara care ne-a fost destinată.

(Schiarhimandritul Ioachim Parr, Să nu preferi nimic iubirii lui Hristos, volumul I, Editura Egumeniţa, 2015, Galaţi, pp. 28-29)