Duminica după Înălţarea Sfintei Cruci

"Zis-a Domnul: Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi scape viaţa, o va pierde, iar cine îşi va pierde viaţa sa pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela o va mântui. Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său? Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el când va veni în slava Tatălui Său, cu sfinţii îngeri. Şi le zicea lor: Adevărat grăiesc vouă că sunt unii dintre cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până când nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere." (Marcu 8, 34-38; 9, 1)

Prima lucrare în urmarea lui Hristos sau în cultivarea comuniunii de viaţă cu El este lepădarea de sine. A doua este asumarea sau luarea crucii, iar a treia este împlinirea voii lui Hristos în viaţa omului. Lepădarea de sine este lepădarea de viaţa egoistă, de modul pătimaş de a trăi, de a gândi şi de a făptui. În mod concret, lepădarea de sine înseamnă renunţarea la mândrie şi la lăcomie, deoarece în mândrie şi lăcomie pentru lucrurile materiale, trecătoare, se vede cel mai puternic iubirea pătimaşă de sine. Egoismul, sub toate formele lui, este un mod de existenţă în care omul este plin de sine, de eul său, astfel că în sufletul său nu mai au loc iubirea de Dumnezeu şi iubirea faţă de aproapele. Sfinţii Părinţi consideră iubirea pătimaşă de sine ca fiind izvorul tuturor patimilor: "Păzeşte-te de maica relelor, de iubirea de sine, care este iubirea neraţională a trupului.Fiindcă din aceasta se nasc, după toate semnele, cele dintâi trei gânduri pătimaşe, care sunt şi cele mai generale: al lăcomiei pântecelui, al iubirii de argint şi al slavei deşarte. Căci acestea îşi iau prilejurile din aşa-zisa trebuinţă a trupului. Din ele se naşte toată lista patimilor. Trebuie, prin urmare, cum s-a zis, să ne păzim în chip necesar şi să ne războim cu ea cu multă trezvie. Căci stârpită fiind aceasta, se stârpesc totodată toate gândurile ce se nasc din ea". Deci, este vorba aici de o iubire pervertită, pătimaşă, nu de iubirea despre care vorbeşte Mântuitorul Iisus Hristos când zice: "să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi" (cf. Matei 19, 19) "şi care constă în a te iubi pe tine ca făptură a lui Dumnezeu, creată după chipul Lui, a te iubi deci în Dumnezeu şi a-L iubi pe Dumnezeu în tine". Adică lepădarea de sine nu înseamnă desfiinţarea sau anularea de sine, ci schimbarea modului egoist de a vieţui. Lepădarea de sine înseamnă renunţarea la modul pătimaş de a trăi în uitare de Dumnezeu şi de semeni. Mântuitorul ne arată, de fapt, că numai atunci putem să-I urmăm Lui, când centrul vieţii noastre nu mai suntem noi înşine, ci El. Când viaţa omului nu mai este centrată pe eul său posesiv, trecător şi limitat, ci pe legătura de iubire veşnică şi infinită cu Hristos Dumnezeu-Omul, atunci viaţa omului devine comuniune pentru eternitate, deschidere spre îmbogăţire spirituală veşnică, în iubirea eternă a Preasfintei Treimi.

Lepădarea de sine înseamnă descătuşarea sufletului de egoism pentru ca el să cultive iubirea de Dumnezeu manifestată în rugăciune, în ascultarea cuvântului Său, împărtăşirea de El şi săvârşirea faptelor bune.

Lepădarea de sine este o permanentă necesitate în viaţa omului pentru că există mereu, din cauza naturii păcătoase a omului, tendinţa de a uita de Dumnezeu, de a neglija iubirea faţă de aproapele şi a-şi da lui însuşi prioritate. În acest sens, Cuviosul Nichita Stithatul spune că pe cel ce s-a angajat în lupta duhovnicească "nimic nu-l împiedică aşa de mult de la lucrarea poruncilor, ca atotreaua iubire de sine".

Atât de mult sunt preocupaţi oamenii de sine încât uită că sunt trecători, că Dumnezeu îi menţine în existenţă şi că îi cheamă la viaţa veşnică care se pregăteşte încă de pe pământ. Cel ce este preocupat exclusiv de sine, chiar dacă iubeşte pe alţii, doreşte să-i folosească pentru a creşte în lăcomia sa de bunuri materiale sau pentru a stăpâni asupra altora. Lepădarea de sine adevărată înseamnă respectul faţă de alţii, ajutorarea şi ridicarea lor din căderi, păcate şi din lipsuri, nu folosirea lor în mod egoist.

A doua lucrare în urmarea lui Hristos este asumarea crucii. Crucea are o mulţime de înţelesuri spirituale în Sfânta Evanghelie. Ea poate însemna recunoaşterea unei neputinţe şi a unei suferinţe personale, recunoaşterea finitudinii şi fragilităţii condiţiei umane. Crucea este adesea o neîmplinire, o boală incurabilă, o patimă nevindecată, o tristeţe că nu am devenit sau nu am realizat ceea ce ne-am dorit. Uneori, crucea în viaţa omului poate fi şi o copilărie trăită fără părinţi sau o familie fără copii. Crucea poate fi şi un handicap, ca urmare a unui accident. Crucea mai poate fi şi o durere prelungită în tot timpul vieţii pentru că am pierdut o fiinţă dragă, mai ales poate fi o văduvie de toată viaţa. În multe feluri, crucea este trăită ca fiind o neputinţă sau o suferinţă care marchează viaţa omului. Astfel, când Mântuitorul cheamă pe fiecare "să-şi ia crucea sa", aceasta înseamnă: "Ia, acceptă neputinţa ta şi urmează-mi Mie! Adu la Mine durerea ta, neputinţa ta, boala ta, nefericirea ta, lupta pe care o duci cu tine însuţi şi cu neputinţele tale!". Hristos voieşte să poarte împreună cu noi suferinţa noastră, ca să umple cu prezenţa Lui iubitoare, mântuitoare şi sfinţitoare neîmplinirea noastră apăsătoare. El, Dumnezeu-Doctorul, vrea să intre în viaţa noastră pentru a ne vindeca de neputinţele noastre sufleteşti sau trupeşti, pentru a ne dărui viaţa Sa divino-umană, adică mântuirea. El vrea să ne ajute ca să putem purta Crucea suferinţei spre a dobândi bucuria Învierii. El doreşte ca necazul, încercarea, neputinţa şi suferinţa pe care le trăim să nu ne despartă de Dumnezeu, să nu ne înstrăineze de El, ci să le folosim pe toate acestea în aşa fel încât să ne apropiem mai mult de Dumnezeu. De fapt, necazurile sau suferinţele nu ne lasă niciodată neutri. Oamenii care trec prin suferinţă sau poartă o cruce grea nu mai rămân complet indiferenţi. Suferinţa îi poate apropia sau îndepărta de Dumnezeu. De aceea,Evanghelia de azi ne îndeamnă să luăm Crucea, să o asumăm, să o purtăm venind cu ea la Hristos şi să facem din ea drum spre Înviere. Numai astfel calea Crucii devine cale mântuirii.

(Sursa Ziarul Lumina)