Educaţia - un continuum, fără început şi fără sfârşit…

Începutul de an şcolar stă sub semnul speranţelor că şcoala îl va pregăti pe individ nu numai pentru nevoi circumstanţiale (îl învaţă să scrie, să citească, să socotească, îl pregăteşte pentru o meserie anume, pentru achiziţionarea de competenţe digitale…), ci să şi deprindă nevoia şi dorinţa de culturalizare, de căutare permanentă a reperelor autentice, de discernere între bine şi rău, frumos şi urât, adevăr şi minciună, valoare şi nonvaloare. Trăim într-o perioadă de disoluţie, de carenţă şi ambiguitate valorică. Reperarea valorilor autentice ar trebuie să constituie suprema ţintă a sistemului de învăţământ.

Un sistem de învăţământ autentic trebuie să asigure o formare pe direcţia umanizatoare

Educaţia, dincolo de dimensiunea sa instrumentală, are şi o imensă conotaţie umană, de stimulare a propensiunii de înălţare, de perfectare, de depăşire a propriilor posibilităţi. Un sistem de instruire, oricât de bine, chibzuit şi oportun ar fi, în raport cu cerinţe circumstanţiale, dacă neglijează aceste chemări, nu valorează mare lucru. Mai devreme sau mai târziu se va evidenţia faptul că valoarea umană are prioritate, şi nu cea exclusiv pragmatică, utilitaristă, intelectualistă. E plină lumea de „bestii exacte”, de „experţi” şi „competenţi” în cele rele; e nevoie, pe mai departe, de profiluri în care umanitatea şi spiritualitatea din noi sunt cu prioritate vizate, antrenate, valorizate. De aceea, un sistem de învăţământ autentic trebuie să asigure o formare pe direcţia umanizatoare, pe baza principiilor deschiderii, dubitaţiei, cercetării şi evaluării de sine. Această componentă, tradusă la nivel curricular, procedural, e destul de ascunsă şi difuză, nu sare în ochi, este mai greu măsurabilă, dar este de mare importanţă. De multe ori, ea este generată de prestaţia profesorilor, de etosul şi valorile pe care aceştia le poartă, le explicitează, le răspândesc în jur, le pretind şi le valorizează. Calitatea procesului educativ depinde şi de aceste dimensiuni de poziţionare valorică, infinitezimale, care ţin de har, de talent, de atitudine şi altitudine spirituală.

„Viaţa - o şcoală, de la leagăn până la mormânt”

Una dintre constantele exis­tenţei umane rezidă în învăţarea permanentă, în îmbogăţirea cu noi conduite, în perfecţionarea de sine. Omul fiinţează şi devine ceea ce este prin educaţie. O achi­ziţie devine stabilă, valoroasă, prin antrenare, prin punere la treabă, prin consecinţe. „Educa­ţia este activitatea de disciplinare, cultivare, civilizare şi moralizare a omului, iar scopul edu­caţiei este de a dezvolta în individ toată perfecţiunea de care este susceptibil” - scrie Kant în tratatul său de pedagogie. O persoa­nă cu adevărat responsabilă caută să recepteze noul, să-l înţe­leagă, să-l semnifice, să şi-l asume sub diferite moduri. De asemenea, formarea presupune rabatere reflexivă asupra sinelui, autodirijare, autoapreciere şi reconstrucţie comportamentală. Or, acest lucru obligă la dispozi­ţie de reînnoire continuă şi de restructurare a propriului dispozitiv achizitiv, flexibilitate şi receptivitate în raport cu ce se iveşte pe parcurs. 

Educaţia, ca procesualitate, dar mai ales sub aspectul conse­cinţelor, începe chiar înainte ca fiinţa să se nască, calitatea şi predispoziţiile ei fiind directivate de viitorii părinţi, de generatorii biologici ai unei persoane. De asemenea, nu se poate spune că o persoană este „încheiată” sub aspect educativ, în orice moment sau situaţie putând descoperi şi ceva nou. „Pentru fiecare om - notează Comenius - viaţa sa este o şcoală, de la leagăn până la mormânt.” Și tot pedagogul ceh consideră că „tot ce suntem, ce facem, ce gândim, vorbim, urzim, dobândim şi posedăm nu este altceva decât o anumită scară pe care ne urcăm din ce în ce mai mult, spre a ajunge cât mai sus, fără însă să putem atinge vreodată suprema treaptă” (Didactica magna). Ideea de mai sus, de factură evident creştină, face parte din fondul principial al învăţă­turii noastre de fiece zi: persoana se poate mântui, adică perfecta, prin efort, voinţă şi lucrare individuală, până în ultima clipă, pentru a accede la frumuseţea şi altitudinea veşniciei.
În fond, ceea ce contează nu este dimensiunea cantitativă a formării, consecinţele imediate şi manifeste la nivelul unor reu­şite de moment, relevate prin proceduri deosebit de bine puse la punct, chiar birocratice, ci calitatea emergentă pe termen lung, manifestată la nivelul unor conduite infra-bazale, care directivează şi aureolează gesticula­ţiile mici, dau substanţă a tot ce facem, aduc semnificaţie şi greutate valorică actelor noastre. Nu ştiinţa de carte este importantă, ci ceea ce faci cu ea; nu profesionalismul şi tehnicismul sterp, ci consecin­ţele acestora în plan procesual, comunitar, social; nu diplomele sau acreditările afişate în portofoliul personal, ci ceea ce faci efectiv alături de semenii tăi; nu talentul sau inteligenţa epatantă, ci stăruinţele nevăzute ale lucrării şi procesării tale sufleteşti.

Profesorul, o „aplicaţie” vie pentru elevii săi

Reformarea educaţiei nu se reduce doar la cadrul normativ, explicitat prin documente curriculare, proceduri, metodologii, recomandări; ea vizează mentali­tăţi şi atitudini, acţiuni mai puţin vizibile, direct testabile. Accentul se deplasează de la general la individual, de la cadrul instituţional la proces, de la formal la real, de la sistemul imper­sonal la persoana concretă. Iar în această ecuaţie, profesorul de­ţine cheia principală; el însuşi trebuie - mai întâi - sensibilizat şi pregătit pentru a imprima elevilor nevoia de a deveni responsabili, autonomi în legătură cu procesul în care au intrat. El se va comporta la activităţile sale ca un model de (auto)educaţie pentru elevii săi, o „aplicaţie” vie în raport cu cunoaşterea, cu lumea, cu elevii săi. Într-un anumit sens, profesorul devine un „coleg de învăţare”, alături de elevii pe care (şi cu care) îi educă. Trebuie demitizate prejudecăţi mai vechi privind atotcunoaşterea sau infailibilitatea cognitivă a dascălilor. Cadrele didactice însele vor „coborî” de pe soclurile pe care s-au aşezat, cu sau fără voia lor, cu precauţie şi sinceritate, căutând - împreună cu elevii - soluţii, rezolvări, adevăruri ca pentru prima dată - sau chiar pentru prima dată! Trebuie să avem ini­ţiativa de a ne etala adevărata faţă (căci sinceritatea şi inocenţa pot cuceri) şi curajul de a ne coborî singuri de pe soclul pe care ne-am „cocoţat”. Se ştie - de pildă - că Fericitul Augustin, în calitate de pedagog, recomanda învăţăto­rilor să facă din fiecare curs o creaţie, o reîncepere a cunoaşterii alături de elevi, căci „cu cât suntem mai uniţi sufleteşte cu elevii noştri, cu atât şi nouă ni se prefac lucrurile vechi în lucruri noi”.

Aşadar, e de lucrat în ceea ce priveşte poziţionarea şi aşezarea noastră în raport cu educaţia şi educaţii. În calitate de profesori, cea mai importantă componentă este disponibilitatea de a aprinde şi întreţine dorul perfecţionării, care din punct de vedere procesual se află la celălalt, la educat. Acest dar trebuie oferit educatului: putinţa de a se educa el însuşi. Educaţia făcută de profesor este antecedentul a ceea ce trebuie să facă individul mai târziu, pe tot parcursul vieţii: cultivarea unei predispoziţii căutătoare, o iniţiere în descoperire, un debut, un ajutor pentru auto-ajutor!

(Pof. univ. dr. Constantin Cucoş, sursa: Ziarul Lumina)