Sărăcia nu-i de plâns, așa cum nici bogăția nu-i de invidiat

Cei bogaţi şi fricoşi nu pot să fie de folos Bisericilor pe cât sunt cei ce vieţuiesc în sărăcie şi sunt cu inimă mare. Şi nimeni să nu socoată că ceea ce spun este ciudat; căci este adevărat. Şi aceasta se vădeşte din experienţa de zi cu zi. Fiindcă bogatul are multe prilejuri de a fi vătămat: se teme pentru case, pentru slugi, pentru pământuri, pentru bani, ca nu cumva cineva să-l păgubească de ceva din acestea. Iar cel ce este stăpân peste multe se face rob la acele multe. Pe când cel sărac, fiind sprinten întru totul şi lepădând toate aceste pricini, leu este şi foc arzător, şi are un suflet nobil: şi, ridicându-se deasupra acestora, cu uşurinţă lucrează cu toate puterile sale ca să fie de folos Bisericii, chiar dacă, trebuind să mustre şi să certe, întâmpină mii de greutăţi pentru Hristos. Şi fiindcă o dată pentru totdeauna a trecut cu vederea viaţa de aici, pe toate cu inimă voioasă şi cu multă uşurinţă le face.

Spune-mi, de ce anume s-ar putea teme săracul? Nu cumva că se păgubeşte în avuţia lui? Nu poţi spune aşa ceva. Nu cumva că este izgonit din ţara lui? Dar orice oraş de sub cer este al lui. Nu cumva că cineva i-ar putea strica viaţa de huzur şi l-ar despărţi de garda de corp? Dar el se bucură de toate acestea, căci îşi zice: „Vieţuirea mea este în cer şi eu mă avânt către viaţa ce va să fie”. Deşi chiar de este nevoit să-şi dea sufletul şi sângele, nu se dă înapoi. De aici urmează că unul ca acesta este mai puternic şi mai avut decât toţi stăpânitorii şi împăraţii şi gloatele.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Cateheze maritale. Omilii la căsătorie, traducere din limba greacă veche de Părintele Marcel Hancheş, Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2004, pp. 80-81, sursa: Doxologia.ro)