Toaca, un cântec al dorului după Cer

Toaca, un obiect nelipsit din bisericile noastre. Am crescut cu sunetul ei. Tuturor ne-a devenit familiară, căci aparţine tradiţiei sfintei Ortodoxii româneşti. Pe toţi ne cheamă către locaşurile de închinăciune, anunţând începerea slujbelor sau momente mai importante din cadrul lor. Prezenţa toacei în cultul divin ortodox românesc s-a fixat atât de bine, încât nu putem concepe o slujbă ori un eveniment important din viaţa comunităţii fără ea.

Nu este deloc neglijabil că românii au construit anumite vorbe de duh, aforisme, folosindu-se de uzanţele duhovniceşti ale acesteia. Cine nu a auzit cunoscutele expresii: „ucigă-l toaca”, „pentru o babă surdă, preotul nu bate toaca de două ori”, „îl toacă la cap”, „bate toaca surdului” şi altele? Referiri la „glasul” sonor al toacei întâlnim şi în literatura română, ca expresie a unui obicei ancestral, aducător de cereşti binecuvântări. Să ne amintim de cunoscutul vers eminescian: „Şi osteniţi oameni cu coasa-n spinare/ Vin de la câmp; toaca răsună mai tare,/ Clopotul vechi umple cu glasul lui sara…” sau de romanul Demonul Tinereţii al lui Sadoveanu: autorul vedea în sunetul toacei o chemare, dar şi o rugăciune: „…cântă toaca la Vovidenie în trei soroace; pentru monahi, pentru munţi, pentru singurătăţi, pentru păduri şi fiare şi parcă printr-o fină adiere se pune în armonie cu toate, cu tot ce o înconjoară şi cu Dumnezeu”. Scriitorul Lucian Blaga, în dramatizarea Arca lui Noe, foloseşte tema unui text siriac din secolul al VI-lea numit Peştera Comorilor, care prezintă o legendă despre apariţia şi folosirea toacei. Potrivit acesteia, Dumnezeu a poruncit lui Noe ca, după ce va termina de construit corabia, să confecţioneze o toacă mare, din lemn, apoi să bată de trei ori pe zi în ea, spre a vesti lumii iminenţa potopului.

Revenind la rolul toacei în cultul ortodox, trebuie să remarcăm că în numeroase zone ale ţării noastre, cu precădere în mediul rural, încă se păstrează obiceiul de a se anunţa în ajun oficierea Sfintei Liturghii, prin folosirea celor două „instrumente muzicale”: toaca şi clopotul. Mulţi credincioşi, la auzirea eclesiasticelor sunete, încetează munca şi, întorcându-se către răsărit (bărbaţii având capetele descoperite), se închină cu toată evlavia, începând frumosul ritual de pregătire sufletească şi trupească în vederea întâlnirii cu Hristos în dumnezeiasca Liturghie de a doua zi.

Având în vedere împământenita tradiţie, cade-se a şti cum a apărut toaca şi mai ales cum a devenit ea un obiect liturgic indispensabil astăzi, îndeosebi în Biserica românească. Dintru început, să precizăm că lovirea în lemn, „tocatul”, îl întâlnim şi în alte tradiţii religioase. De exemplu, călugării budişti tibetani se serveau de un fel de toacă, numită gandi, ca să marcheze începerea ritualului de confesare a păcatelor.

Lovirea într-un lemn sau în alt obiect din metal se pare că a apărut în Biserica primară, ca să anunţe programul liturgic creştinilor prigoniţi de autorităţile romane. Oficierea slujbelor fiind interzisă, creştinii se adunau în ascuns, fie în catacombe, fie în diferite case particulare, pentru a participa la ritualul euharistic.

Semnalele sonore de chemare la slujbe nu au fost emise de la început de toacă ori de clopot. Pe la mijlocul secolului al IV-lea, Sfântul Pahomie, întemeietorul vieţii de obşte, îndemna pe pustnici să se îndrepte către biserică la auzul sunetului tubei, adică al trâmbiţei. Tot la trâmbiţă se referă şi Sfântul Ioan Scărarul, egumenul călugărilor din Sinai, afirmând că ea „adună ceata fraţilor la rugăciune”. Pe la începutul secolului al V-lea, străromânul nostru, Sfântul Ioan Casian, ne-a lăsat mărturie că în Galia, chemarea la rugăciune se făcea prin lovirea cu un ciocan în uşile chiliilor. La fel se proceda în mănăstirile din Egipt sau Palestina, după cum precizează Paladie în a sa Istorie lausiacă. De la fericitul Ieronim, autorul celebrei Vulgata, varianta Noului Testament în limba latină, aflăm că tot în secolul al V-lea, în unele mănăstiri din Betleem cântarea „Aliluia” înlocuise sunetul lemnului. Abia după secolul al VIII-lea, se presupune, lovirea cu un ciocan într-o scândură lungă de lemn s-a generalizat în tot Răsăritul ortodox, pentru ca în veacul următor să se adauge sunetul clopotului, ca o invitaţie la programul liturgic al mănăstirilor, iar apoi al bisericilor de enorie. Lovirea în toacă, numită şi „sfintele lemne sunătoare”, semn al chemării la rugăciune, este amintită şi în actele Sinodului al VII-lea Ecumenic din anul 787 de la Niceea.

Însă, odată cu generalizarea folosirii toacei în cultul divin ortodox, s-a căutat şi stabilirea unor semnificaţii ale acesteia. Bunăoară, pe la începutul secolului al VII-lea, Sfântul Sofronie al Ierusalimului, considera sunetul lemnului drept „trâmbiţa îngerilor”. Dintre referirile contemporane privitoare la toacă, cea a părintelui Constantin Galeriu apare de departe cuprinzătoare şi emoţionantă: „Toaca se dezvăluie ca o chemare vie la rugăciune, dar şi ca un cântec de durere şi de bucurie, vestind odată cu baterea cuielor crucii, imnul pascal de Înviere”. Legătura dintre lemnul toacei şi cel al Crucii Domnului o reliefează – ce-i drept, voalat – şi cartea de cult numită Triod, specifică Postului Mare. Găsim în săptămâna Sfintelor Pătimiri însemnarea: „paracliserul loveşte doar în toacă”. Rânduiala cu pricina s-a statornicit în mod intenţionat pentru ca sunetul lemnului să ne amintească de cel produs la răstignirea Domnului pe Cruce. De altfel, multe toace se confecţionează chiar în formă de cruce ori gravându-se semnul biruinţei pe ele. Părintele profesor dr. Viorel Sava, titularul catedrei de Liturgică de la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae” din Iaşi, spune că materia din care se confecţionează o cruce (lemn, piatră, diferite metale, apa îngheţată) este chemată la transfigurare. De aici înţelegem că sunetul toacei reprezintă o rugăciune adresată lui Dumnezeu atât din partea omului, cât şi a naturii.

Din practica actuală, folosirea toacei s-a împământenit în Bisericile românească, grecească şi sârbă. În Biserica Rusă toaca lipseşte; în schimb, s-a dezvoltat o adevărată „şcoală” a sunetelor clopotelor. Îmbucurător mi se pare faptul că, în ultimul timp, la noi în ţară s-au organizat adevărate festivaluri-concurs de bătut toaca, unde copiii, sub îndrumarea preoţilor ori a profesorilor de religie, îşi demonstrează virtuozitatea în a mânui „lemnele cele sunătoare”, ca expresie a credinţei, a tradiţiei multiseculare şi a dragostei de frumos, dar mai ales a dorului după Cer, care mistuie sufletul fiecărui creştin dornic să devină cetăţean al Raiului.

(Arhimandritul Mihail Daniliuc, sursa: Doxologia.ro)