„Când iert, dau jos povara care mă trăgea în jos”

Iată ce avem în faţă; în faţa acestei judecăţi stăm toată viaţa, tot timpul. Şi nu e vorba despre faptul că vreodată ne vom înfăţişa judecăţii lui Dumnezeu şi atunci, cu adevărat, după cum este spus, judecata va fi necruţătoare cu cei ce nu au arătat milă (Iacov 2, 13).

Atunci toate pe care nu le-am iertat vor sta drept reproş înaintea noastră, şi, dacă nu am iertat pe pământ, să nu aşteptăm iertare în Ceruri. Căci iertare nu constă în faptul că cineva – om sau Dumnezeu – zice: nu am nimic împotriva ta, ci constă în împăcare. Dacă aici, pe pământ, văzând toată fragilitatea, slăbiciunea, atracţia spre păcat, neputinţa de a face binele, nu putem avea milă unii de alţii, dăruindu-ne iertarea, cum va fi oare atunci când ne vom vedea în toată dreptatea şi pe noi, şi mărunţişurile ucigătoare pentru care nu am iertat aproapelui în decursul vieţii sale; nu i-am iertat pentru că am fost invidioşi, geloşi, pentru că nici nu am luptat, nici nu ne-am învins propriul orgoliu. Atâtea cauze, şi toate atât de mărunte...

(Mitropolit Antonie de Suroj, Despre întâlnirea cu Dumnezeu, traducere de Mihai Costiş, Editura Cathisma, Bucureşti, 2007)