Sărbătoarea pogorârii Duhului Sfânt sau Rusaliile

Sărbătoarea pogorârii Duhului Sfânt a fost numită în româneşte „Rusalii” de la sărbătoarea trandafirilor din lumea romană, consacrată cultului morţilor. Creştinii au preluat obiceiul roman, făcând din sâmbăta dinaintea Rusaliilor una din zilele de pomenire generală a morţilor. În unele zone ale ţării, în sâmbăta Rusaliilor se împart oale împodobite cu flori şi cu un colac deasupra pentru pomenirea morţilor. În duminica Rusaliilor se împart farfurii frumos împodobite pentru vii. În tradiţia Bisericii Ortodoxe, în ziua imediat următoare marilor sărbători se comemorează persoanele care stau în legătură nemijlocită cu persoana sau evenimentul aflat în centrul respectivei sărbători. Întrucât persoanele Sfintei treimi, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, sunt într-o legătură nemijlocită, lunea de după duminica Rusaliilor este consacrată proslăvirii Sfintei Treimi. De fapt, sărbătoarea Rusaliilor are consacrate două zile.

Istoria Bisericii începe la Rusalii

Sărbătoarea cade totdeauna la 10 zile după înălţare sau la 50 de zile după Paşti, când a avut loc evenimentul sărbătorit şi când evreii îşi serbau şi ei Praznicul Cincizecimii. Ε totodată sărbătoarea întemeierii Bisericii Creştine, căci în aceeaşi zi, în urma cuvântării însufleţite a Sfântului Apostol Petru, s-au convertit la creştinismla trei mii de suflete, care au alcătuit cea dintâi comunitate creştină din Ierusalim (Fapte 2,41), nucleul Bisericii de mai târziu.

Prin Pogorârea Duhului Sfânt a început o epocă nouă în istoria mântuirii neamului omenesc. Astfel a luat fiinţă în chip văzut Biserica, adică Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ, flacăra Duhului Sfânt în lume. S-a împlinit în acest mod ţelul final al întrupării, al jertfei de pe cruce şi al Învierii Domnului.

Deşi fiecare Apostol a primit pe Duhul Sfânt şi cu toţii au pornit în lume vestind tainele Împărăţiei cerurilor în graiul tuturor popoarelor, deşi cei ce s-au botezat erau „bărbaţi cucernici din toate neamurile care sunt sub cer“, s-a creat atunci o unitate nouă, spirituală, un aşezământ în care toate se adună ca mădularele într-un trup, formând Biserica, Trupul cel tainic al lui Hristos. Iată dar că Rusaliile sunt ziua întemeierii Bisericii creştine ca instituţie divino-umană.

Cincizecimea, adică a 50-a zi de la Învierea Domnului, este ziua voită de Tatăl, făgăduită de Fiul şi împlinită de Sfântul Duh. Este ziua deplinei revelaţii a Sfintei Treimi în lume: crearea, mântuirea şi sfinţirea. În această zi se inaugurează un nou mod de legătură între cei ce cred şi Dumnezeu, mod sau chip nevăzut de ochii noştri, dar simţit de inimă.

Înainte de patima Sa cea de bunăvoie, ştiind Iisus toate cele ce aveau să se întâmple cu El şi nevoind să-i lase pe Apostoli în deznădejde, le-a făgăduit că va trimite pe Duhul Sfânt, Duhul Adevărului, care-i va călăuzi. Şi va vesti cele viitoare, îi va mângâia şi Îl va preamări, căci „din al meu va lua şi vă va vesti“. El se va numi Mângâietorul, fiindcă va mângâia pe tot cel ce se lasă călăuzit de El. Iar când s-a arătat Apostolilor după slăvita Sa Înviere, Le-a zis: „Luaţi Duh Sfânt, cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute“ (In. 20, 21-22), acesta este textul care fundamentează peste veacuri Taina Spovedaniei.

Biserica este aşadar Hristos în toţi, uniţi prin lucrarea Sfântului Duh într-un chip viu şi indisolubil. Iisus Hristos şi toţi credincioşii sunt mădulare ale aceluiaşi Trup tainic al lui Hristos, alcătuit din mai multe mădulare. Există un singur corp şi un singur Duh. Şi această unitate a fost consfinţită de Duhul Sfânt în ziua Cincizecimii.

Duhul Sfânt

Sfântul Duh Se numeşte Mângâietor, ca Unul Care are putere să ne mângâie şi să ne aline; că pe El L-am primit în locul lui Hristos. Şi El mijloceşte, cu graiuri nespuse, pentru noi către Dumnezeu, ocrotindu-ne ca un iubitor de oameni, ca şi Hristos, că şi Hristos este Mângâietor, pentru că zice Apostolul: Avem Mângâietor către Tatăl pe Iisus Hristos Cel drept (1 Ioan 2,1). De aceea, Duhul Sfânt se mai numeşte şi alt Mângâietor (Ioan 14,16). Se numeşte altul, pentru că este de aceeaşi fiinţă. Căci unul şi altul se spune numai despre cei ce sunt de aceeaşi fiinţă. Despre cei ce sunt de fiinţe deosebite nu se poate grăi aşa, fără să li se arate, îndată, şi fiinţa pe care o au. Sfântul Duh este întru toate una cu Tatăl şi cu Fiul; de aceea, El este şi împreună-Ziditor (Făcător) a toate şi chiar Lucrător al învierii de obşte, şi face toate câte voieşte: sfinţeşte, împarte, înnoieşte, trimite, înţelepţeşte, unge pe proroci şi, pe scurt zicând toate le face, El fiind liber, atotputernic, bun, drept, ocârmuitor. Prin El este toată înţelepciunea, viaţa, mişcarea, împărtăşirea din sfinţenie şi din orice fel de viaţă. Într-un cuvânt, tot ce are Tatăl şi Fiul are şi El, afară de nenaştere şi naştere, întrucât El purcede din Tatăl. Duhul revărsându-Se, aşadar, lumea s-a umplut de tot felul de daruri şi, prin El, toate neamurile au fost călăuzite la cunoaşterea adevăratului Dumnezeu, iar Apostolii au primit puterea de a alunga toată boala şi toată neputinţa. Hristos a pregătit venirea Sfântului Duh peste Ucenicii Săi, când, înainte de pătimire, le-a vorbit despre aceasta (Ioan 7, 38-39), apoi, mai vădit după înviere, când a suflat asupra lor (Ioan 20,22). Iar acum L-a trimis pe El, în chip de limbi de foc.

(Sursa: Basilica.ro)