Un „ratat al vieţii” a devenit modelul unei lumi întregi

Un tânăr luat prizonier de război, călcat în picioare şi discriminat pe criterii de naţionalitate şi religie, persecutat şi apoi tentat să renunţe la credinţă, cu tot felul de promisiuni, a găsit puterea să-şi asume un drum care, pentru mulţi, înseamnă „ratarea vieţii”.

Chinuit şi legat, rupt de ţara în care s-a născut şi de toţi cei pe care-i iubea, ajuns ţinta batjocurii tuturor, tânărul înţelege că, fizic, nu mai este propriul său stăpân, dar că mintea şi sufletul îi sunt libere. Mai libere ca oricând.

Ispitit şi chinuit ca să-şi lepede credinţa, răspunde că preferă să moară, decât să cadă în acest înfricoşător păcat. Celui care dobândise drept de viaţă şi de moarte asupra lui îi spune: „Dacă mă laşi liber în credinţa mea, îţi voi împlini cu sârguinţă poruncile; dacă mă obligi să-mi schimb credinţa, mai degrabă îţi predau capul, decât credinţa. Creştin m-am născut şi creştin voi muri!”.

Printr-o minune, este lăsat în viaţă şi ajunge să doarmă într-un grajd, cu animalele. Să trăieşti într-o veşnică putoare care-ţi întoarce stomacul pe dos, încasând mereu copite, primind mâncare cât să nu mori de foame, muncind până cazi în brânci –poate fi acesta, oare, visul de viaţă al cuiva?

Aceasta ar putea fi istoria unui supravieţuitor al persecuţiilor care decimează creştinii şi azi, în lumea anului 2016. Dar, acum cruzimea nu mai dă cu virgulă. Nu mai lasă nici o fereastră întredeschisă, prin care cei prinşi să scape şi creştini, şi cu viaţă.

Este povestea adevărată a Sfântului Ioan Rusul, care a trăit la sfârşitul secolului al XVII-lea. Un tânăr ca toţi tinerii, până într-o zi. Devenit prizonier, şi-a negociat viaţa, dar a refuzat să-şi negocieze şi credinţa. Pentru că ştia că, odată pierdută temelia sufletului, trupul şi viaţa i s-ar fi ruinat ca o casă părăsită, indiferent ce confort şi plăceri ar fi ajuns să primească în schimbul trădării lui Hristos.

Ce l-a ţinut viu şi teafăr la minte pe tânărul acesta? Ce l-a ţinut sănătos şi puternic, de ajunsese să-şi împartă puţina hrană celor mai săraci decât el? Ce l-a ajutat să-şi păstreze demnitatea de creştin lucrător şi treaz la inimă, care-şi făcea rugăciunile şi care vorbea cu Dumnezeu – să nu uităm! – dintr-un grajd infect? Ce l-a învăţat să cucerească şi să înmoaie inimile stăpânilor, de au ajuns să-l preţuiască şi să-l roage să se mute din grajd în casă – pentru că minunile pe care Sfântul Ioan le făcea cu rugăciunea uimeau toată comunitatea musulmană în care trăia?

Acel ceva care ne poate ajuta şi învăţa, care ne poate ţine întregi şi pe noi, în vremurile noastre nebune, de război mental şi sufletesc. Legătura de prietenie şi iubire cu Dumnezeu. Când ni se iau toate, când ni se smulg toţi cei pe care-i iubim, când asupra noastră se prăvăleşte cel mai negru scenariu de viaţă pe care ni l-am putea imagina, dacă ne ţinem strâns credinţa, dacă nu-I dăm drumul lui Hristos, care ne ţine mereu strâns de mână, totul va fi bine. Poate că nu va fi „perfectul” pe care, fantezist, ni l-am imaginat. Probabil că nu va fi „succesul” a cărui reţetă se găseşte în (pe?) toate canalele (tv). E foarte posibil să ne înfingă mulţi în piept, cu satisfacţie, insigna de „rataţi” ai vreunei corporaţii – dar toate astea nu mai au putere asupra noastră. De ce? Pentru că, deşi fizic putem fi loviţi, umiliţi, legaţi, lipsiţi de libertate, dacă nu-I dăm drumul de mână lui Dumnezeu, în viaţa noastră totul va fi bine.

Avem – încă – libertatea de a merge la biserică. Nu suntem nevoiţi să ne furişăm noaptea, ca Sfântul Ioan Rusul, la câte-o slujbă.

Avem încă bucuria de a ne spovedi şi de a ne împărtăşi la Sfânta Liturghie şi în lumina soarelui (Sfântul Ioan a primit ultima împărtăşanie adusă pe ascuns, într-un măr scobit pe dinăuntru, de către duhovnicul lui, care pentru asta a traversat un cartier în care oricând risca să fie linşat pentru credinţa lui).

Dacă încă nu ne-am împrietenit cu Dumnezeu, dacă încă nu ne-am lăsat cuceriţi de iubirea Lui necondiţionată... nu-i niciodată prea târziu. Din orice război, fizic sau sufletesc, ne-am întoarce, El e aici, ne aşteaptă.

Dacă Sfântul Ioan Rusul – şi atâţia sfinţi, mucenici, mărturisitori, ştiuţi şi neştiuţi – au ales mai degrabă să fie torturaţi, umiliţi sau ucişi, să renunţe la un „viitor” călduţ sau chiar strălucit, decât să-şi arunce credinţa la gunoi, atunci ce dulce şi minunat trebuie să fie Dumnezeu! De dragul Lui, ei au ales să îndure orice suferinţă, numai să nu-L piardă, să nu-L scape din strânsoarea mâinilor şi din cămara inimii.

Să nu uităm că, adesea, singura Biblie pe care unii oameni vor avea prilejul s-o citească este chiar viaţa noastră de creştini care-şi asumă creştinismul lor, lucrându-l în fiecare aspect al traiului de zi cu zi. Singurul Hristos cu care mulţi vor face cunoştinţă va fi doar Acela care le va vorbi prin gura noastră sau îi va ajuta cu mâinile noastre. Singurul Tată Ceresc pe care Îl vor simţi protejându-i, s-ar putea să-L pre-simtă în comportamentul nostru firesc, generos şi dezinteresat.

Şi noi, asemenea stăpânilor Sfântului Ioan Rusul, poate că vom simţi cum inima noastră se lasă cucerită, încet-încet, de dorinţa de a nu-L mai ţine pe Dumnezeu aruncat într-un ungher al vieţii, ci de a-L invita în casa şi în inima noastră. Şi vom înţelege că multe se pot negocia, dar nu şi bucuria de a fi şi de a rămâne, cu orice preţ, ai lui Hristos. Dă totul pentru Hristos, dar pe Hristos nu-L da pentru nimic! (sursa: Doxologia.ro)