Dumnezeu ne roagă să-I spunem „Tu” și să-I fim prieteni

Duhul nostru petrece într-o stare de încântare plină de mulţumire când ni se descoperă Sfânta Taină ce depăşeşte mintea zidită: Dumnezeul cel Viu, Căruia poţi să-I spui „Tu”.

Măreţia Lui ne înfricoşează, smerenia Lui ne cutremură. Şi oricât ne-am înălţa noi, din răsputeri, în atragerea noastră către El, cu bucurie simţim procesul înălţării, dar în acelaşi timp El ne apare din ce în ce mai de ne-ajuns. Şi se întâmplă să ajungem la neputinţă, ne cuprinde o oarecare deznădejde, ne vedem gata a cădea ‒ şi dintr-odată El, total neaşteptat, este cu noi şi ne îmbrăţişează cu dragoste. Dumnezeu este uimitor de paradoxal. Sufletul este gata să-L întrebe: „Dar Tu unde ai fost când mie îmi era aşa de greu?”, însă, văzându-L cu sine, nu poate să-şi rostească întrebarea. Înţelesul părăsirii de către Dumnezeu este a ne arăta că nu suntem încă gata; că încă nu ne-am săvârşit călătoria până la capăt; că avem încă a trece prin nevoinţa unei mai mari deşertări; a bea până la fund paharul pe care El l-a băut (Matei 20, 22).

Şi astfel, într-o cucernică teamă şi în lumina nădejdii ce se întăreşte, sufletul se smereşte şi se adânceşte bucuria inimii pentru înmulţirea cunoaşterii căilor lui Dumnezeu, Mântuitorului nostru.

(Arhimandrit Sofronie, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, București, Editura Sophia, 2008, p. 38)