Tămăduirea mândriei

Sfântul Vasile cel Mare aprecia că cel mândru "se vindecă dacă crede în judecata celui care a spus: "Domnul celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har" (Iac. 4, 6), altfel spus dacă se teme de judecata la care va fi supusă mândria". Domnul Hristos însuşi atrage atenţia asupra urmărilor nefericite ale mândriei: "Oricine se înalţă pe sine se va smeri" (Mt. 23, 12; Lc. 14, 11). Iar Marcu Ascetul spunea: "Când vezi vreun gând că-ţi făgăduieşte slava omenească, să ştii sigur că-ţi pregăteşte ruşine".

Ca şi smerenia, mândria prezintă două forme: una în care te consideri mai presus de ceilalţi oameni şi îi dispreţuieşti, şi una prin care pui pe seama puterilor proprii darurile şi reuşitele (fizice, intelectuale, spirituale şi materiale, sociale). Atunci când omul se concentrează pe sclipirea de bine şi frumos din celălalt, fără a privi la defectele lui, are şansa de a se feri de prima formă de mândrie. Mai mult, aşa cum învaţă avva Dorotei: "A se socoti mai prejos de toţi se opune mândriei celei dintâi. Căci cum se poate socoti pe sine mai mare decât fratele său, sau înălţa în ceva, sau defăima, sau dispreţui pe cineva, cel ce se socoteşte pe sine mai prejos de toţi". De asemenea, acceptarea ocărilor, a batjocurii, a necinstei sau defăimărilor sunt "leacuri tămăduitoare ale mândriei".

Iar al doilea tip de mândrie se vindecă prin rugăciunea neîncetată: "Cel ce se roagă totdeauna lui Dumnezeu, de se învredniceşte să izbutească în ceva, ştie de unde i-a venit ajutorul ca să izbutească şi nu se poate mândri, nici nu-şi pune cele izbândite pe seama puterii sale, ci le pune pe seama lui Dumnezeu şi Lui îi mulţumeşte pururea şi pe El îl roagă pururea, tremurând să nu cadă de la ajutorul Lui şi să se arate slăbiciunea şi neputinţa lui".

Mai mult decât orice altă patimă, mândria nu se poate tămădui prin eforturi proprii. Sfântul Ioan Scărarul ne-a lăsat un cuvânt care, până astăzi, stârneşte în fiecare din noi o bună nelinişte: "Pe cei neînfrânaţi poate că-i vor tămădui oamenii; pe cei vicleni, îngerii; iar pe cei mândri, singur Dumnezeu".

Să umblăm în toate zilele în duhul smereniei, care nu înseamnă să ne punem mai jos decât ceilalţi, într-o coregrafie ce presupune o coborâre de pe un loc mai înalt. Omul smerit nu coboară de undeva, ci se recunoaşte cu realism duhovnicesc a fi nimic şi cel din urmă. "Cel smerit, spunea Sfântul Macarie cel Mare, nu cade niciodată. Unde ar putea să cadă acela care se află mai jos decât toţi?"

Smerenia nu înseamnă ca un păcătos să se socotească pe sine cu adevărat păcătos, ci aceea este smerenie, când cineva se ştie pe sine că a făcut multe şi mari fapte bune, şi totuşi nu cugetă lucruri înalte despre sine, ci zice ca Pavel: "Cu nimica pe mine nu mă ştiu vinovat, însă aceasta nu mă îndreptează pe mine"(1 Cor. 4, 4)."

(Sfântul Ioan Gură de Aur)