Despre Sfintele Icoane în general

Cuvântul icoană vine din grecescul εικωυ care înseamnă la origine asemănare şi are două sensuri, unul mai larg şi altul mai restrâns, şi care reprezintă pe Iisus Hristos, pe Maica Domnului sau pe un sfânt, cu putinţă de zugrăvit datorită trupului pe care l-au avut, Cărora li se aduc închinare sau cinste, după principiul: „cinstea dată icoanei trece de la cel zugrăvit pe icoană.” (Pr. Prof. Ene Branişte, Iconografia creştină, în Studii Teologice, XIV (1962), nr. 5-6, pag. 328).

După Sfântul Ioan Damaschin „icoana este asemănare, un model, o întipăritură a cuiva, care arată în ea pe cel ce este înfăţişat în icoană şi care nu seamănă în totul cu originalul, adică cu cel reprezentat.” (Sfântul Ioan Damaschin, Cultul Sfintelor Icoane, trad. de D. Fecioru, Bucureşti, 1937, pag. 113).

Ca reprezentare picturală, icoana poate fi privită sub mai multe aspecte, ca: istoric, estetic, didactic şi arheologic, dar ea nu aparţine artei sacre, ci cultului Bisericii, împreună cu Sfânta Scriptură şi Sfintele Taine. În general, sub numele de icoană, înţelegem orice reprezentare vizuală a unui lucru, care a fost făurit cu diferite mijloace ale artei (pictură, sculptură, desen, fotografie etc.) sau care a fost executat cu penelul sau cu creionul pe pânză, pe lemn, pe metal, pe hârtie, fie cu dalta (în lemn sau piatră) sau cu alte unelte. Aşadar, în sfera largă a noţiunii de icoană intră şi statuile, sculpturile, gravurile, basoreliefurile şi altele.

În sensul restrâns al cuvântului, numim icoane numai reprezentările grafice, adică făurite prin mijlocul desenului sau al picturii. În acest sens, putem numi icoane şi tablourile religioase şi toate operele picturale inspirate de ideea religioasă şi pusă în serviciul Bisericii, deci zugrăveala bisericească în ansamblul ei.

În sensul cel mai restrâns al cuvântului, sub numele de icoană se înţelege „numai reprezentarea Mântuitorului, a Sfintei Fecioare Maria, a sfinţilor sau a scenelor sfinte” (Pr. Prof. Dr. Alex Moisiu, Cinstirea Sf. Icoane în cultul ortodox, pag. 588).

După forma şi materialul din care sunt făcute, icoanele pot fi mobile sau fixe (cele de pe pereţii bisericii, de pe catapeteasmă) sau mobile (cele din casele credincioşilor sau marea majoritate a icoanelor).

Avându-se în vedere întrebuinţarea sau destinaţia lor, icoanele pot fi de mai multe feluri:

a)     Icoane întrebuinţate în biserică (destinate cultului public), cum ar fi: icoanele ce se pun pe iconostas, icoane pentru procesiuni (icoana Naşterii Domnului), icoane native şi altele;

b)    Icoane întrebuinţate în cultul particular, cum ar fi: icoanele familiale, icoanele de pe troiţele de la marginea drumurilor, iconiţe portabile (care se poartă pe piept sau la gât).

„Icoana nu e o simplă imagine şi nici o oarecare reproducere, ci ea este un arhetip al divinului ce s-a descoperit în uman, un mesaj al vieţii de dincolo de veac, fiind purtătoarea unei lucrări ce nu se aseamănă cu nimic din lumea noastră, dar care aparţine de acum şi acestei lumi.” (Pr. Ilie Moldovan, Cu privire la icoanele ortodoxe, pag. 898)

Icoana fiind opera Sfântului Duh, sensul ei suprem îl formează frumuseţea duhovnicească deoarece Biserica este ea însăşi locul prezenţei Duhului, ea află în sine criteriile înţelegerii şi aprecierii religioase a icoanei.

Cu privire la cele dintâi icoane avem o relatare în Vechiul Testament, şi anume, citim în cartea Ieşirii XXVI, 31: „Să faci o perdea de in răsucit şi de mătase violetă, stacojie şi vişinie, răsucită, iar în ţesătura ei să aibă chipuri de heruvimi alese cu iscusinţă”, că Dumnezeu îi porunceşte lui Moise să facă doi heruvimi de aur deasupra Chivotului Legii; precum şi pe perdea şi coroanele ţesute să fie chipuri de heruvimi. Importanţa acestor heruvimi în faţa lui Dumnezeu rezultă şi din insistenţa cu care Dumnezeu îi cere lui Moise ca să fie lucraţi aceşti heruvimi, atât cei de deasupra Chivotului Legii, cât şi cei de pe perdea. Dumnezeu porunceşte lui Moise ca să spună “fiilor lui Israel să aducă untdelemn curat pentru luminat, stors din măsline, ca să ardă sfeşnicul în toată vremea, în cortul adunării, în faţa perdelei celei de dinaintea Chivotului Legii.” (Ieşire XXVII, 20).

Proorocul David se închină şi el, ca fiecare evreu, în casa lui Iehova înaintea chipurilor de heruvii, căci citim în Psalmul V, 7: „Iar eu, întru mulţimea milei Tale, voi intra în casa Ta, închina-mă-voi spre sfântul locaşul Tău, în frica Ta”, cuvinte ce-au rămas până astăzi în ritualul pregătirii slujitorilor înainte de începerea Sfintei Liturghii.

Înţeleptul Solomon a urmat şi el aceleaşi porunci la ridicarea măreţului său templu: „Pe toţi pereţii templului de jur împrejur, pe dinăuntru şi pe dinafară, a făcut chipuri săpate de heruvimi, de copaci, de finici şi flori îmbobocite” (3 Regi VI, 29). Înaintea acestor chipuri ale Vechiului Testament iudeii aduceau jertfe (3 Regi III, 15), preamăreau pe Dumnezeu în cântări (Psalmul XXXVII, 1), tămâiau (Ieşire XXX, 1).

Mai târziu, regele Ezechia (725 – 697 î.d.Hr.), văzând că iudeii tămâiau chipul şarpelui şi ard parfumuri în faţa lui, a poruncit ca acesta să fie distrus, de teamă ca poporul iudeu să nu cadă în idolatrie (4 Regi XVIII, 3-4).

„Împodobirea Cortului Sfânt, apoi a templului din Ierusalim cu chipuri de heruvimi, avea un caracter simbolic şi temporar, deoarece toate cele din Vechiul Testament nu erau decât închipuirea şi umbra celor cereşti” (Pr. Prof. I. Rănureanu, Cinstirea Sfintelor icoane în primele trei secole, p. 621) sau „umbra bunătăţilor celor viitoare, iar nu însuşi chipul lucrurilor” (Evrei X, 1).

La venirea Sa în lume, Mântuitorul găseşte icoanele în templele de atunci, fără să le desfiinţeze, aşa cum a desfiinţat jertfele de animale, Legea talionului şi altele. El nu le considera asemenea idolilor, ci potrivite cu sfinţenia templului, în care nu se concepea ca să se facă negoţ şi să fie profanat tot ce-i aparţine. Mântuitorul şi Sf. Apostoli au frecventat templul, se rugau în el, în care chipurile de heruvimi erau în mare cinste. Sf. Pavel se închină şi el la templu înaintea chipurilor de heruvimi (Fapte XXIV, 11), aşezate de Solomon la zidirea templului.

Curând însă după întemeierea Bisericii, creştinii au simţit necesitatea reprezentării persoanelor sfinte şi în forme vizibile, mai ales acei creştini proveniţi dintre popoarele indo-europene, care nu puteau concepe Divinitatea decât în forme concrete sau vizibile. Creştinii au dorit chiar de la început să aibă mai ales chipul Domnului nostru Iisus Hristos, care este chipul lui Dumnezeu, Care S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-se asemenea oamenilor şi la înfăţişare a fost găsit ca un om (Filipeni II, 6- 7). El este „singurul mijlocitor între Dumnezeu şi oameni, omul Iisus Hristos”. Dragostea ce-o avem pentru Cel ce S-a răstignit pentru ei I-a îndemnat ca chipul ce-L aveau în inimă să-L pună şi-n casele lor, ca rugându-L acolo să şi-L înnoiască cu o şi mai mare putere în suflet şi în viaţa lor.

În Biserica primară nu se poate vorbi de o reprezentare directă a chipului Mântuitorului. Bunii creştini din primele secole creştine s-au ferit din cauza persecuţiilor să picteze sau să înfăţişeze chipul lui Hristos şi de aceea ei s-au folosit de simboluri şi alegorii, mai mult sau mai puţin criptografice, cunoscute de creştinii care erau iniţiaţi. De la sensul spiritual al reprezentărilor s-a ajuns la simbolul iconografic. Primii creştini au scos simboluri din diferite domenii, ca: Vechiul şi Noul Testament, scrierile şi iconografia iudaică, scrierile patristice ale primilor Părinţi şi scriitori creştini, istoria contemporană, scenele reale ale vieţii zilnice, literatura şi mitologia greacă şi romană şi, mai ales, scenele pastorale din perioada elenistică.

Tradiţia bisericească susţine că cea dintâi icoană a Mântuitorului provine din vremea vieţii sale pământeşti, iar icoana Maicii Domnului ar fi fost pictată curând după Cincizecime, de Evanghelistul Luca. (Doctorand Mihai D. Radu, Icoanele în istoria artei bisericeşti şi a cultului creştin ortodox, pag. 426)

Chiar dacă documentar cultul icoanelor este atestat din sec. al IV-lea, ţinând seama de faptul că icoana ocupase deja locul ei în viaţa Bisericii şi devenise obiect al tradiţiei, înainte de a începe să fie obiect al speculaţiei teologice, şi înainte de a începe îndoiala asupra posibilităţii de a-L reprezenta pe Dumnezeu şi de a cinsti icoanele trebuie să admitem existenţa lor chiar din perioada imediat următoare întemeierii Bisericii, când viaţa creştină pulsează mai puternic ca oricând.

„Pictura catacombelor reprezintă pentru întreaga creştinătate un tezaur inestimabil de valori artistice şi religioase care dau mărturie despre existenţa icoanelor încă din cele mai vechi timpuri ale creştinismului, despre sentimentul de profundă trăire religioasă şi despre concepţia teologică a primilor creştini.” (Sergiu Bulgakov, Icoana şi cinstirea ei, Paris, 131, pag. 14)

De la sfârşitul secolului al doilea se trece la o fază portretistică, reprezentând subiecte biblice, iar începând cu secolul al treilea apar scene cu sensuri liturgice. Începând cu faza portretistică apar scene reprezentând pe Mântuitorul în diferite momente ale vieţii, pe Sfânta Fecioară, pe Sf. Apostoli şi alte personaje din Noul Testament, chiar celelalte persoane ale Sfintei Treimi şi personaje din Vechiul Testament.

Primele portrete ale Domnului Iisus Hristos au apărut în cercurile gnosticilor carpocratieni, care venerau chipul lui Hristos, împreună cu chipurile lui Pitagora, Platon şi Aristotel, pe care le încoronau cu flori. Sfântul Irineu, cel dintâi care relatează aceasta, spune că „o femeie gnostică numită Marcellina, din secta gnosticului Alexandru Carpocrate, venind la Roma, în timpul popii Anicet (155-166) avea chipul lui Hristos, făcut dintr-o oarecare materie într-o formă de relief, din ordinul lui Pilat, aşa cum s-a arătat El oamenilor, în timpul vieţii Sale” (Pr. Prof. Ioan Rămureanu, Cinstirea sfintelor icoane în primele secole creştine, pag. 642).

Existenţa picturii şi a icoanelor în primele secole ne duce la concluzia că ele nu aveau doar un scop decorativ, ci şi unul pedagogic, strâns legat de viaţa religioasă a creştinilor.