Suntem Biserica postirii. Când ne raportăm la Ortodoxia noastră aceasta să ne fie mărturia. Să refuzăm să construim locaşul de lumină a sufletului pe molozul conştiinţei. Să punem piatră nouă, stropită cu sudoarea postirii şi sângiuirea opunerii la rău, templului duhovnicesc ce ne este trupul. Fără a uita că el nu poate fi educat postirii dacă nu se realcătuieşte cu sufletul său întru pacea cunoştinţei de Dumnezeu. Celor care nu ne înţeleg nu avem cum le explica. Nici o predică nu va fi mai bună decât să ne vadă bucuroşi de postirea noastră. Nesmoliţi pe feţe, neacroşaţi de rigorisme obtuze ori forţări de sens. Oamenii din jurul Bisericii, care nu mai ştiu dacă să intre sau să iasă, ne cer să fim sinceri, curaţi în lucrarea noastră, transparenţi. Noi suntem lentila prin care privesc spre Rai. Cui i-ar place să stea pentru veşnicie în Rai cu farisei îngâmfaţi ori fraţi cârcotaşi, cu adami fără conştiinţa căderii? Dacă altădată „mâncarea din lemn“ ne-a depărtat de Rai acum lemnul Crucii ne redeschide Raiul. Cheia este postirea noastră, neruptă de Ortodoxia mărturiei. Postirea noastră, luminată de Lumina lui Hristos. Postirea noastră, Scară virtuţilor şi adânc de smerenie. Metafore, vor zice ateii. Nădejdi, vom răspunde noi. Nădejdi legate de mila lui Hristos Dumnezeu, împreună-postitorul cu noi. Cel Care pentru despătimirea noastră a pătimit moarte şi încă moarte pe Cruce. A posti ţine aşadar de disponibilitatea asumării Crucii Mântuitorului. Greu? Uşor? Imposibil fără El! Să zicem dar toţi, cu Slava Luminândei: „Porunca Ta, Doamne, nu am ascultat-o eu, ticălosul, şi golit de slava Ta, m-am umplut de ruşine şi din desfătarea Raiului m-am depărtat; Îndurate Bunule, miluieşte-mă pe mine cel lipsit, după dreptate, de a Ta bunătate“. Miluieşte-mă Dumnezeule, miluieşte-mă! (Conf. Univ. Constantin Necula, sursa: Ziarul Lumina)