Sf. Cuv. Ioan Casian şi Gherman din Dobrogea

Biserica Ortodoxă cinsteşte pe Sfinţii Ioan Casian şi Gherman din Dobrogea la 29 februarie, în anii bisecţi. În cele ce urmează vă prezentăm câteva informaţii privind aceşti doi sfinţi.

Străvechiul pământ al Dobrogei, Scythia Minor de altădată, evanghelizat de Sf. Andrei, "cel întâi chemat", şi de Sf. Filip, a odrăslit nu numai atâţia martiri care şi-au jertfit viaţa pentru Hristos, ci şi câţiva teologi de mare prestigiu. între aceştia îl pomenim cu cinste şi pe Sfântul Părinte Ioan Casian, trăitor în secolele IV şi V.

Unul din cei ce i-au cercetat viaţa şi nevoinţele, preotul Ghenadie din Marsilia, care i-a fost fiu duhovnicesc, scria despre el că era "de neam scit", deci daco-roman, născut în provincia romană Sciţia Mică. Aceasta era "patria lui", la Pontul Euxin sau Marea Neagră, unde locuiau mai ales daco-romani, precum şi greci. În 1912, învăţatul arheolog Vasile Pârvan a descoperit în pădurea satului Şeremet (numit azi Casian, pe valea râului Casimcea), două inscripţii care pomeneau de "hotarele Casienilor". Înseamnă că învăţatul călugăr purta numele locului natal. Născut pe la anul 360, într-o familie de oameni de frunte, a primit o educaţie aleasă într-una din renumitele cetăţi greceşti de pe ţărmul apusean al Pontului Euxin, poate la Tomis; cunoştea bine cultura greacă şi latină. Se pare că a intrat de tânăr într-o aşezare monahală din regiune, unde a dobândit şi o pregătire teologică.

În jurul anului 380, însoţit de sora sa şi de un prieten cu numele Gherman - pe care mai târziu îl va numi "sfânt" porneşte într-o lungă călătorie în Răsărit, pentru a cunoaşte Locurile Sfinte, în care a trăit şi a învăţat Mântuitorul Iisus Hristos. Cei doi tineri daco-romani, Ioan şi Gherman, s-au aşezat într-o mă­năstire lângă Betleem, nu departe de peştera în care S-a născut Mântuitorul. După cinci ani, deci prin 385, dorind să dobândească noi cunoştinţe şi a se întări în virtute, cei doi monahi se îndreaptă spre pustiurile Egiptului - acolo unde trăiseră marii "Părinţi ai pustiei": Pavel din Teba, Antonie cel Mare şi Pahomie cel Mare, cei care au alcătuit primele rânduieli de viaţă monahală -, unde au rămas şapte ani. A urmat o scurtă reîntoarcere la Betleem, după care au mai stat câţiva ani în Egipt, în continuă căutare a izvoarelor desăvârşirii duhovniceşti.

Siliţi de anumite tulburări ivite printre călugări, în jurul anului 400 cei doi prieteni, Ioan şi Gherman, vin la Constantinopol, unde păstorea atunci, ca arhiepiscop, marele dascăl şi cuvântător, Sfântul Ioan Gură de Aur. Acesta l-a şi hirotonit pe Ioan Casian întru diacon, fapt pentru care mărturisea el mai târziu că i se socoteşte "ucenic". Nici aici n-a avut parte de liniştea la care râvnea, pentru că în anul 404 marele său părinte duhovnicesc a fost arestat şi trimis în exil în Armenia, unde a şi murit (407). Întristaţi de cele întâmplate, în anul 405 Casian şi Gherman au plecat la Roma, prezentând papei Inocenţiu I rugămintea clerului şi a credincioşilor din Constantinopol de a-l ajuta pe Sfântul Ioan Gură de Aur. Intervenţia papei n-a avut însă nici o urmare. În această situaţie, cei doi daco-romani au rămas un timp la Roma. După şederea lor aici, nu mai avem nici o ştire despre Gherman; probabil că a murit aici, în fosta capitală a Imperiului Roman.

Ioan Casian a plecat apoi singur la Massilia, în sudul Galliei (azi Marsilia), unde a fost hirotonit preot şi a întemeiat două mănăstiri, una de călugări şi alta de călugăriţe, în jurul anului 415. Le-a dat aceleaşi rânduieli de viaţă pe care le cunoscuse el însuşi la Betleem şi în pustiurile Egiptului. Acolo a şi murit, probabil în anul 435. Curând, a fost cinstit ca sfânt, la început in Marsilia şi în sudul Galliei, la 23 iulie. În Biserica răsăriteană (ortodoxă) este prăznuit la 29 februarie, când este an bisect, iar în anii nebisecţi slujba i se cântă în ziua de 28 februarie, la Pavecerniţă.

Ca teolog, Sfântul Ioan Casian a combătut erezia nestoriană, precum şi unele învăţături greşite ale Fericitului Augustin, stabilind adevărurile Ortodoxiei. Opera sa teologică este formată din trei lucrări. Prima se intitula Despre aşezămintele mănăstireşti cu viaţă de obşte şi despre vindecarea celor opt păcate principale, în douăsprezece cărţi (capitole). Era scrisă la rugămintea episcopului Castor de Apta Iulia, în Gallia, care înfiinţase o mănăstire în eparhia sa. În primele patru cărţi, autorul prezintă regulile monahale propriu-zise, iar în ultimele opt îi învăţa pe monahi cum să lupte împotriva a opt păcate: lăcomia, desfrânarea, iubirea de argint, mânia, tristeţea, neli­niştea, slava deşartă şi trufia.

A doua carte - şi cea mai însemnată - purta titlul Convorbiri cu Părinţii, în douăzeci şi patru de cărţi, în care se ocupa de menirea monahului şi de lupta sa spre desăvârşire. Sunt pre­zentate aici întrebările pe care el însuşi şi mai ales Sfântul Gherman le-au pus celor mai vestiţi monahi ai Egiptului şi răs­punsurile acestora, deci un Pateric.

Ultima lucrare era Despre întruparea Domnului, în şapte cărţi, în care îl combătea pe ereticul Nestorie. El aducea mărturii din Sfânta Scriptură şi din scrierile unor Sfinţi Părinţi care arătau că Hristos-Dumnezeu S-a născut din Sfânta Fecioara Maria, care trebuie să fie astfel socotită ca "Născătoare de Dumnezeu" sau "Maica Domnului".

Presupunem că unele copii după lucrările sale au ajuns şi la ierarhii daco-romani de la Tomis şi la teologii din Sciţia Mică. În veacurile mai apropiate de noi, anumiţi călugări români cu învăţătură i-au tradus opera în româneşte, numindu-l "Casian Râmleanul" (Râm = Roma), răspândind-o apoi prin diferite copii, spre a fi citită de cât mai mulţi.

Deşi a trăit departe de patria sa, Biserica Ortodoxă Română îl revendică pe Sfântul Ioan Casian, atât pentru originea sa daco-romană, cât şi pentru bogata sa moştenire culturală şi spirituală, cu toate că aceasta aparţine întregii Biserici creştine. De altfel, tradiţia bisericească de pretutindeni îl cunoaşte şi sub numele de "Casian Romanul". În semn de aleasă cinstire, în ultimii ani s-a zidit o frumoasă mănăstire în locul naşterii sale, în satul Casian din judeţul Constanţa. Chipul său este zugrăvit în multe biserici noi, ca şi în icoane, iar unii din cei care intră în viaţa monahală îi poartă numele. Să-l cinstim mai ales noi, credincioşii români, şi să-i aducem cântare de laudă, zicând: "Încuviinţându-te tu lui Dumnezeu te-ai dăruit şi luminându-te cu feluri de bunătăţi, Casiene, ai strălucit ca soarele, luminând neîncetat inimile tuturor celor ce te cinstesc, cu lumina dumnezeieştilor tale învăţături. Roagă-te lui Dumnezeu neîncetat pentru cei ce cu dragoste fierbinte te laudă" (Sedealna de la Utrenie, 29 februarie).

Sfântul Gherman

Până în anii din urmă nu s-a scris nimic despre un vrednic fiu al Dobrogei noastre, despre Cuviosul Gherman daco-romanul, deşi numele său era menţionat adeseori în opera literară a prietenului său, Sfântul Ioan Casian. Abia în anul 1989, mitro­politul Antonie al Ardealului l-a scos din uitare şi i-a făcut cu­noscut chipul luminos de teolog şi de călugăr înduhovnicit. Puţine date despre viaţa şi cultura acestui mare străromân se găsesc în cartea lui Ioan Casian intitulată Convorbiri cu Părinţii. De aici aflăm că ei „se împrieteniseră încă de când erau copii de şcoală, apoi în oaste, precum şi în viaţa călugărească", înseamnă că şi Gherman era tot un daco-roman din Scythia Minor - ca şi Ioan Casian -, că învăţaseră într-o şcoală din regiune - probabil mănăstirească - şi că şi-au făcut împreună serviciul militar în armata romană. Iar în alt loc, Ioan Casian scria: „Amândoi eram nedespărţiţi din vremea primelor lupte din oastea duhovnicească; am vieţuit împreună atât printre cenobiţi, cât şi în pustie şi fiecare - pentru a ne arăta prietenia strânsă unul faţă de altul şi scopul comun - aveam obiceiul să zicem că nu eram decât o minte şi un suflet în două trupuri”. Din alte relatări ale lui Casian se desprinde că era mai în vârstă decât el, deci se născuse prin anul 355.

În jurul anului 380 cei doi prieteni - şi cu sora lui Ioan Casian - au plecat într-o călătorie în Orient, din dorinţa de a cunoaşte Locurile Sfinte în care a trăit şi a propovăduit Mântuitorul Iisus Hristos. S-au aşezat, pentru început, într-o mănăstire de lângă Betleem, în apropierea locului în care S-a născut Iisus, iar după cinci ani cei doi prieteni s-au îndreptat spre pustiurile Egiptului, unde trăiau mulţi monahi cu viaţă aleasă, pentru a primi de la ei cuvinte de învăţătură şi a le urma nevoinţele du­hovniceşti. Au rămas acolo ani îndelungaţi, doar cu o scurtă întoarcere în Betleem, căutând mereu modele de viaţă şi mari Părinţi ai pustiei.

Sfântul Ioan Casian prezintă cu multă nostalgie viaţa lor în îndepărtatele pustiuri ale Egiptului, fiind „aprinşi de dorul de fiecare zi al inimii, să ne întoarcem în provincia noastră şi să ne revedem părinţii. Ceea ce ne reaprindea mereu dorul era amintirea credinţei şi a evlaviei lor..." Mai departe, scria de „moşia străbună a strămoşilor noştri", de frumuseţea peisajului Scythiei Minor, de „dorul de patrie".

În aceeaşi lucrare a lui Ioan Casian sunt redate mai multe convorbiri ale lor cu mari Părinţi ai pustiei, ca Moise, Avraam, Isaac, Serenus. Dar în aceste Convorbiri, cel care punea întrebările era Gherman; deci el conducea discuţiile, ca un adevărat „dascăl", câtă vreme Casian se prezenta mai mult ca „ucenic". Valoarea Convorbirilor scrise de Ioan Casian se datorează, în mare măsură, tocmai măiestriei cu care Gherman punea între­bările. El apare astfel ca un adevărat coautor. Erau întrebări sau teme de teologie adâncă, mai ales de spiritualitate, dar şi de filosofie şi psihologie. Amândoi erau interesaţi să cunoască părerile Părinţilor pustiei despre lupta cu păcatul, prin post şi alte mijloace, despre desăvârşire, despre rugăciune, despre unirea credinciosului cu Dumnezeu şi altele. Cercetând întrebările lui Gherman, mitropolitul Antonie al Ardealului a ajuns la con­statarea că aceşti doi daco-romani au fost primii isihaşti de la noi, mai ales datorită rugăciunii neîncetate pe care au practicat-o în chiliile lor.

În jurul anului 400, cei doi prieteni au venit la Constantinopol, capitala Imperiului Roman de Răsărit, unde păstorea Sfântul Ioan Gură de Aur. Acesta l-a hirotonit pe Gherman preot, iar pe Casian diacon. Au rămas în preajma marelui Părinte al Bisericii până la al doilea exil al său, în 404. în anul următor, au plecat la Roma, ca să ceară sprijinul papei. Misiunea lor în capitala Imperiului Roman de Apus este prezentată de istoricul bisericesc Sozomen (sec. V) care scria că ei, fiind cei mai devotaţi prieteni ai Sfântului Ioan, au dus la Roma o scrisoare a clerului şi a credincioşilor din Constantinopol către papa Inocenţiu I, prin care-i cereau sprijin în vederea readucerii lui din exil.

De la Roma, ştirile despre Gherman încetează. Probabil că a murit acolo, după anul 405. înainte de anul 415, Ioan Casian a plecat la Marsilia, în sudul Galliei, unde a întemeiat două mănăstiri - una de călugări şi alta de călugăriţe -, cărora le-a dat rânduielile de viaţă ale călugărilor din pustiurile Egiptului. Acolo a trăit singur, până în jurul anului 435. Şi tot acolo şi-a scris lucrările sale teologice, între care şi Convorbirile cu Părinţii pustiei.

În aceste Convorbiri, Gherman este prezentat ca „sfânt", ceea ce arată că Ioan Casian i-a păstrat aceeaşi admiraţie şi preţuire chiar şi după moarte. Fără îndoială că şi alţi contem­porani care l-au cunoscut pe Gherman l-au socotit tot ca un „sfânt", atât pentru cultura lui, cât, mai ales, pentru sfinţenia vieţii sale. Din aceste motive, în 1992 Sfântul Sinod a hotărât ca daco-romanul Gherman să fie trecut în sinaxarul sfinţilor români, alături de Sfântul Ioan Casian, şi să fie prăznuiţi împreună la 29 februarie. Sunt doi călugări învăţaţi care au făcut cinste neamului nostru şi care au adus o contribuţie de seamă la formarea teologiei patristice şi a spiritualităţii răsăritene.

„Făcându-vă călugări v-aţi dăruit lui Dumnezeu şi, luminând cu faptele voastre cele bune credincioşilor, Casian şi Gherman, ca soarele aţi strălucit cu lumina învăţăturilor voastre celor dumnezeieşti, luminând inimile celor care pururea vă cinstesc. Pentru aceasta, cu deadinsul rugaţi-vă lui Hristos Dumnezeu pentru cei ce vă laudă cu dragoste fierbinte". (Condacul, glasul al 4-lea, la Utrenia din 29 februarie)

(Extras din vol. Sfinţi Daco - Romani şi Români, Ed. a IV-a, semnat de pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, Ed. Basilica, Bucureşti, 2013, p. 67.)