„Drumul care duce la virtute este anevoios”

Orice comportament pe care îl adoptăm constituie întotdeauna o sumă a virtuţilor şi viciilor pe care le avem. Desigur, atunci când ajungem să ne curăţim de păcatele pe care le avem, comportamentul nostru străluceşte prin prisma virtuţilor care lucrează libere în noi, la fel cum acesta devine întunecat dacă lucrăm mai mult patimile necurate. Sfântul Vasile cel Mare era dornic să le imprime tinerilor din vremea sa această aplecare sufletească asupra lucrării virtuţilor creştine, singura care putea să îi ajute să se transforme în adulţi armonioşi, iubitori de aproapele şi de Dumnezeu şi oameni de nădejde în societate - exact ceea ce aşteptăm şi noi de la propriii copii.

Sfinţii Părinţi au observat adesea că rădăcina tuturor patimilor este dată de lăcomia pântecelui. Prin urmare, pentru a slăbi celelalte patimi cu care ne luptăm, este bine ca fiecare dintre noi să se străduiască să evite mâncarea peste măsură. Desigur, nu trebuie să ne ducem în extrema cealaltă, şi anume să ne înfometăm, aşa cum fac adesea adolescentele care consideră că au o problemă cu greutatea şi care ajung astfel să dezvolte afecţiuni precum anorexia din cauza dietelor drastice. În toate acţiunile pe care le întreprindem sunt bune măsura şi discernământul. „Trebuie, dar, să slujim trupului numai în cele necesare; sufletului, însă, să‑i dăm ce‑i mai bun, spre a‑l slobozi, cu ajutorul filosofiei, ca dintr‑o închisoare, de legătura cu patimile trupului, ca să facem în acelaşi timp şi trupul stăpân peste patimi. Stomacului să‑i slujim numai în cele de trebuinţă, să nu‑i dăm mâncările cele mai plăcute, cum fac cei care caută bucătari şi oameni pentru servit la masă, cei care caută oameni, care răscolesc pământul şi marea, ca şi cum ar plăti bir unui stăpân neîndurător“ (Sfântul Vasile cel Mare, „Omilia a XXII‑a către tineri. Cum pot întrebuinţa cu folos literatura scriitorilor elini”, VII, în: Scrieri, vol. II, Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, 17, trad. pr. Dumitru Fecioru, Bucureşti, EIBMBOR, 1986, p. 577). În zilele noastre, copiii au ajuns să fie foarte mofturoşi la mâncare, dar, totodată, ne confruntăm cu o creştere îngrijorătoare a numărului de copii cu probleme de obezitate din cauza mâncărurilor bogate în grăsimi pe care aceştia au ajuns să le consume. Fast‑foodul, dorinţa părinţilor şi, mai ales, a bunicilor de a avea un copil cât mai plinuţ pentru că li se pare că aşa este bine să fie, nerespectarea unui program de masă corespunzător - toate acestea reprezintă probleme mari care generează obezitatea la copii. Şi toate acestea se nasc de fapt din această patimă a lăcomiei pântecelui prost gestionată de adulţi şi care afectează în mod direct şi copiii acestora.

Criticarea eleganţei

O altă problemă remarcată de Sfântul Vasile cel Mare şi deosebit de actuală este cea a îmbrăcăminţii necorespunzătoare a tinerilor: „A căuta să fii elegant şi a fi numit de alţii elegant socot că este tot atât de ruşinos ca şi a trăi în desfrâu sau a strica altora casele. Este oare vreo deosebire pentru un om cu mintea sănătoasă dacă îmbracă o haină scumpă sau una ieftină, atâta vreme cât şi una, şi alta îl apără iarna de frig şi vara de căldură? Tot aşa şi în toate celelalte nu trebuie să ne îngrijim mai mult decât e necesar şi nici să purtăm grijă de trup mai mult decât e bine pentru suflet. Pentru un bărbat, care poartă cu adevărat acest nume, este tot atât de ruşinos a fi elegant şi iubitor de trup ca şi a fi înclinat în chip nevrednic spre orice altă patimă” (Sfântul Vasile cel Mare, „Omilia a XXII‑a către tineri...”, VII, p. 578). În zilele noastre, observăm tot mai multe haine de mărimi, culori şi modele foarte bizare, datorate unor curente ale modei care erau de neconceput acum două decenii. Nu dorim să fim catalogaţi drept „fanatici” sau „încuiaţi”, dar unele modele de îmbrăcăminte îi fac pe tineri să arate ciudat şi lucrul cel mai rău este că părinţii nu mai reuşesc să discute direct această problemă pentru că toată lumea îşi cumpără aceste modele de îmbrăcăminte. Dacă nu le porţi, eşti practic exclus din „clubul” celor care se îmbracă la fel. Însă, dacă hainele respective ar însemna cu adevărat ceva mai mult decât o simplă etichetă a unei firme de „fiţe”, atunci nu ar ieşi din uz atât de repede pentru a fi înlocuite cu altele, încă mai fistichii şi bizare.

Iubirea virtuţilor în detrimentul egoismului

Aşadar, concluzia acestui material nu este că trebuie să renunţăm la fast‑food sau să ne înfometăm, nici să ne îmbrăcăm conformist, eventual cu hainele înaintaşilor noştri. Concluzia este că trebuie să existe un echilibru, la fel cum trebuie să existe un scop precis în viaţa fiecăruia dintre tineri, iar scopul nu poate fi decât acela de a ajunge să se cunoască pe ei înşişi aşa cum sunt. Nu este rău să ai un model în viaţă, atât timp cât nu te confunzi cu el; nu este rău să îţi doreşti să aparţii unui grup, atât timp cât nu trebuie să devii altcineva decât cel care eşti pentru a fi acceptat; nu este rău să ai un stil al tău, atât timp cât te reprezintă. „A‑ţi da toată silinţa ca trupul să fie cât mai bine înseamnă a nu te cunoaşte pe tine însuţi şi a nu înţelege porunca înţeleaptă, care spune că nu ceea ce se vede este omul; şi este nevoie de mai multă înţelepciune, cu ajutorul căreia fiecare din noi, nu importă care, ajunge de se cunoaşte pe el însuşi” (Sfântul Vasile cel Mare, „Omilia a XXII‑a către tineri...”, VII, p. 578). Cel care se cunoaşte pe sine ajunge să lucreze şi virtuţile creştine în viaţa sa, pentru că ambele aspecte sunt inextricabil legate. Cine nu lucrează virtuţile creştine nu reuşeşte să se cunoască pe sine aşa cum este şi, prin urmare, va ajunge să fie nu o persoană reală, ci o copie palidă a celui care ar fi trebuit să fie de fapt. Lumea s‑a umplut de aceste copii palide, de aceste chipuri goale, care nu ne transmit nimic, pentru că nu au avut niciodată curajul să‑şi descopere frumuseţea interioară alături de Hristos şi au crezut că dacă vor ajunge asemenea lui X sau Y, vor fi fericiţi. Nu există o nefericire mai mare decât aceasta: să nu poţi să fii tu însuţi. Oricât de greu ar fi acest drum spre noi înşine, drumul virtuţii, trebuie să‑l urmăm până la capăt pentru a ne desăvârşi ca persoane. Încheiem cu un citat frumos din Hesiod, amintit şi de Sfântul Vasile cel Mare: „Drumul care duce la virtute este la început anevoios, greu de străbătut, plin de multă sudoare şi durere şi cu urcuş. Din pricina asta nu poate oricine pune piciorul pe el, pentru că merge drept în sus, şi nici să ajungă cu uşurinţă în vârf cel care a pus piciorul pe el. Dar cel ajuns sus poate să vadă că drumul este neted şi frumos, că este uşor şi lesnicios de mers pe el şi mai plăcut decât celălalt drum, care duce la viciu, pe care fiecare îl poate lua îndată, că‑i este la îndemână” (Hesiod, Lucrări şi zile, 286‑290, apud Sfântul Vasile cel Mare, „Omilia a XXII‑a către tineri...”, I, p. 566).

(Pr. Adrian Agachi, Ziarul Lumina)