Duminica a II-a după Paşti sau a Sfântului Apostol Toma

„În ziua cea dintâi a săptămânii, fiind seară şi uşile fiind încuiate, acolo unde erau adunaţi ucenicii de frica iudeilor, a venit Iisus şi a stat în mijlocul lor şi le-a zis: Pace vouă! Şi, zicând acestea, le-a arătat mâinile şi coasta Sa. Deci s-au bucurat ucenicii văzându-L pe Domnul. Atunci Iisus le-a zis iarăşi: Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi. Şi, spunând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt! Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate, şi cărora le veţi ţine, ţinute vor fi. Însă Toma, unul din cei doisprezece, cel numit Geamănul, nu era cu ei când a venit Iisus. Deci i-au spus lui ceilalţi ucenici: Am văzut pe Domnul! Dar el le-a zis: Dacă nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor, şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede. Şi, după opt zile, ucenicii Lui erau iarăşi înăuntru, şi Toma era împreună cu ei. Şi a venit Iisus, uşile fiind încuiate, şi a stat în mijlocul lor şi a zis: Pace vouă! Apoi a zis lui Toma: Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele, şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea, şi nu fi necredincios, ci credincios! A răspuns Toma şi I-a zis: Domnul meu şi Dumnezeul meu! Iisus i-a zis: Pentru că M-ai văzut ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut! Iisus a făcut înaintea ucenicilor Săi şi alte multe minuni, care nu sunt scrise în cartea aceasta. Iar acestea s-au scris ca să credeţi că Iisus este Hristos, Fiul lui Dumnezeu, şi, crezând, viaţă să aveţi în numele Lui.” (Ioan 20, 19-31)

Hristos se defineşte pe Sine ca Adevărul. Tot el se defineşte pe Sine drept Învierea şi Viaţa. Textul evanghelic pe care Biserica îl propune spre meditaţie credincioşilor creştini în această primă duminică de după măritul praznic al Învierii din morţi a lui Hristos Domnul este unul dramatic, cutremurător. Sfântul Toma are privilegiul de a întâlni pe Învăţătorul după ratarea primei întâlniri a Acestuia cu Apostolii imediat după Învierea Sa din morţi. După opt zile de zbucium interior, de întrebări pe care cu siguranţă le-a experiat după dialogul cu ceilalţi Apostoli pentru care întâlnirea cu Învăţătorul înviat a readus speranţa şi bucuria, iată şi pe Apostolul Toma pe cale să-şi vadă visul cu ochii, anume ceea ce cu fermitate spusese fraţilor săi Apostoli, să pipăie cu propriile mâini şi să vadă cu ochii proprii locul cuielor care au provocat suferinţa şi moartea Dumnezeu-Omului, Adevărul, Lumina, Viaţa oamenilor şi a întregii lumi. Dar evenimentul întâlnirii îl copleşeşte pe Apostolul numit al îndoielii, al neîncrederii prin prisma raţiunii exegetice. Dar după cum între divin şi uman e distanţă, interval incomensurabil, gândurile omului fiind departe de cele ale lui Dumnezeu, după avântul impetuos al Sfântului Toma şi izbucnirea lui revendicativă în faţa celorlalţi ucenici, atitudinea sa devine una cu totul alta, sfioasă, smerită, pentru că Domnul înviat se oferă pe Sine spre a fi cercetat empiric, invitându-l prietenos să facă ceea ce dorise.

Hristos acceptă provocarea ucenicului

Raţiunea în avântul ei analitic şi voinţa în exerciţiul cercetării minuţioase, empirice a urmelor calvarului Golgotei la Cel ce S-a adus jertfă pentru noi oamenii Părintelui ceresc se opreşte pentru ca întreaga fiinţă a Sfântului Toma să se plece cuviincios în faţa lui Dumnezeu Adevărul. Dumnezeu Cel ce se descoperea şi se prezenta pe Sine poporului Israel de o manieră imperativă ca singurul Dumnezeu, iată că acum din gura omului aude în extazul doxologic al acestuia cuvintele „Domnul meu şi Dumnezeul meu“. Ceea ce se profeţise imperativ în Vechiul Testament, anume că poruncile divine vor fi transferate de pe piatra rece în inima caldă, fierbinte şi plină de entuziasmul credinţei a credinciosului mărturisitor, se împlineşte. Transferul adevărului din aria obiectivităţii exterioare în interioritatea subiectivă se petrece acum prin corelarea voinţei omului cu cea a lui Dumnezeu Care vrea mântuirea şi sfinţirea oamenilor. Adevărul din ipostaza fiinţială, obiectivă, impenetrabilă devine unul personal şi comunitar pentru oameni, pentru că iubirea divină încarnată şi jertfită suportă iar o chenoză, anume venirea Celui înviat la Sfântul Toma pentru a se oferi analizei, verificării de către acesta a misterului trupului înviat al lui Hristos. Dumnezeu îşi arată încă o dată disponibilitatea absolută pentru om, coborând la nivelul mental, afectiv al acestuia pentru a-l face să înţeleagă că este un Dumnezeu pentru om, cu iubire pentru acesta şi că de fapt existenţa în lume a acestuia e în planul divin al comuniunii cognitive şi iubitoare. Oricât de mult ar vrea omul să atragă absolutul divin, dar şi cel cosmic şi însăşi taina persoanei umane în reţeaua limitată a sinei sale raţionale, afective şi voliţionale, el trebuie să înţeleagă că realitatea absolută este dincolo de sine, anume în cel infinit ca existenţă de Sine, Dumnezeu Creatorul şi Mântuitorul. Dumnezeu a venit la om pentru a fi cu el, dar după cum taina divinităţii este dincolo de ceea ce omul poate înţelege, venirea şi înfăţişarea lui Hristos către Toma confirmă această venire divină. Hristos acceptă provocarea ucenicului care este copleşit de acest răspuns liber şi iubitor al Stăpânului Său. El nu mai doreşte să verifice rănile trupului înviat al lui Hristos, dimensiunea exerciţiului analitic, raţional se estompează pentru că este un alt moment, unul al întâlnirii faţă către faţă cu Dumnezeu-Omul. Este momentul întâlnirii, al extazului, al bucuriei participării la taina descoperirii de Sine iubitoare a lui Dumnezeu şi integratoare, totodată, cu înţelegere şi dor în ordinea divină.

Învierea nu e un spectacol în ordinea firii create

Omul nu mai are timp de a verifica, cerceta, cumula date, cunoştinţe, ci el vede pe Dumnezeu în faţa Căruia la acest moment al întâlnirii adoptă singura atitudine posibilă. Este atitudinea adoratoare, doxologică, recunoscătoare, de pe piscul sublim al actului religios. În acest moment, Sfântul Toma nu poate rosti, copleşit de fiorul sacru al prezenţei fulgurante a lui Hristos Înviat în faţa sa, decât „Domnul Meu şi Dumnezeul Meu“. După acest moment sublim va avea posibilitatea să reflecteze la această întâlnire, să analizeze detaliile, să se raporteze anamnetic la acel moment unic în care a beneficiat de darul maxim al coborârii lui Dumnezeu la el. Acest eveniment - kairos - îi arată măreţia divină infinită, aceea de a pătrunde şi a fi prezentă în omul muritor chemat de la moarte la viaţă prin Hristos înviat, începătură a învierii celor adormiţi. Iar acesta este adevărul voit şi lucrat tainic, dar eficient şi definitiv de Dumnezeu pentru om. Învierea nu e un spectacol în ordinea firii create, a cosmosului şi a vieţii omului pentru ca acesta să fie copleşit şi anesteziat de o grandoare divină evidentă în forţa legilor cosmice şi a miracolului vieţii, ci este chenoza divinului pentru coexistenţa cu omul în parcursul său mundan, Dumnezeu cu noi, parcurs promis la întrupare şi realizat gradual în învierea spirituală a omului prin locuirea harului divin în interioritatea acestuia, pregătindu-l pentru învierea eshatologică. Învierea spirituală se săvârşeşte prin naşterea întru Evanghelie şi harul Tainelor, culminând cu unirea euharistică, medicamentul nemuririi şi învierii după făgăduinţa hristică şi înţelegerea şi experienţa eclesială. Adevărul Învierii este unul evident pentru mărturisitorul creştin, pentru cel care vede spiritual şi aude cuvintele lui Hristos din exerciţiul intelectual al lecturii textului biblic în care are conştiinţa evidentă şi clară că îi vorbeşte Dumnezeu, din ascultarea cuvântului în cadrul cultului divin public ce culminează cu Sfânta Liturghie, prin unirea harică şi euharistică cu Hristos Cel Ce S-a lăsat şi S-a oferit pentru experimentul empiric dorit de Sfântul Toma care s-a transformat apoi în mărturisirea de credinţă creştină „Domnul meu şi Dumnezeul meu“. Or, la această experienţă a mărturiei ca vedere spirituală a Cuvântului lui Dumnezeu întrupat şi înviat pentru noi este chemat fiecare credincios care a primit pe Hristos şi s-a îmbrăcat în haina de lumină a Lui, a primit pecetea cunoştinţei spirituale a Duhului Sfânt şi se uneşte cu El prin Trupul şi Sângele Său în actul dăruirii de Sine în ceea ce este deja, aparţine Lui, omul şi lumea acestuia. Această experienţă spirituală devine posibilă şi constituie temeiul de neclintit pentru omul credincios care cunoaşte pe Hristos, îi împlineşte poruncile ce sunt expresia iubirii Sale pentru om şi experiază comuniunea iubitoare şi îndumnezeitoare prin perihoreza sacramentală a orizontului eclesial, pregustarea istorică şi temporală a Împărăţiei iubirii veşnice a lui Dumnezeu în viaţa de aici prin ceea ce numim învierea spirituală, prima înviere în harul Bisericii lui Hristos din lume.

Pentru Biserica primelor veacuri, Învierea a reprezentat evenimentul unei totale biruinţe divine în fiecare sferă a realităţii. Părinţii Bisericii au interpretat acest moment al venirii lui Hristos la Sfântul Toma în sensul realismului biblic şi teologic şi al mistagogiei, anume al experienţei existenţial-spirituale ce face din evenimentul biblic momentul, clipa întâlnirii şi comuniunii oricărui creştin iubitor şi mărturisitor cu Hristos în viaţa sa.

(Pr. prof. dr. Gheorghe Petraru Facultatea de Teologie Ortodoxă„Dumitru Stăniloae“Iaşi)