„Anul omagial al misiunii parohiei şi mănăstirii azi” şi „Anul comemorativ al Sfântului Ioan Gură de Aur şi al marilor păstori de suflete din eparhii”

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a declarat anul 2015 drept Anul omagial al misiunii parohiei şi mănăstirii azi şi Anul comemorativ al Sfântului Ioan Gură de Aur şi al marilor păstori de suflete din eparhii.

Practica proclamării anilor omagiali dedicaţi unor sfinţi sau unor evenimente din viaţa Bisericii ne-a arătat că aceasta inspiră mai multă conlucrare în activitatea pastorală şi misionară a Bisericii, mai multă comuniune fraternă, mai multă recunoştinţă şi reînnoire spirituală. Având în vedere că anul acesta, 2015, se împlinesc 130 de ani de la recunoaşterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române (aprilie 1885) şi 90 de ani de la ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rangul de Patriarhie (februarie 1925), misiunea Bisericii noastre trebuie să ţină cont de realităţile concrete ale contextului social şi cultural prezent. În acest sens, misiunea pastorală a Bisericii noastre trebuie intensificată atât la nivelul parohiilor, cât şi al mănăstirilor din cuprinsul Patriarhiei Române.

Potrivit Statutului pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române, prin parohie înţelegem comunitatea creştinilor ortodocşi, clerici şi mireni, situată pe un anume teritoriu şi subordonată centrului eparhial din punct de vedere canonic, juridic, administrativ şi patrimonial, condusă de un preot paroh numit de chiriarhul (arhiepiscopul sau episcopul) eparhiei respective.

Din punct de vedere spiritual, parohia este comunitatea în care se mântuiesc cei ce, prin Botez, Mirungere şi Euharistie, au devenit creştini ortodocşi. În parohie, la fel ca în familie, învăţăm să ne rugăm împreună, să ne bucurăm împreună şi să avem compasiune faţă de cei care trec prin suferinţă sau prin tristeţea pierderii celor dragi. Parohia este marea familie spirituală a familiilor conjugale.

Prin cultul pomenirii morţilor, în parohie se cultivă legătura între generaţii. Credincioşii din parohii cultivă o înţelegere profundă a sensului sfânt al vieţii şi al morţii, prin trăireaLiturghiei euharistice şi a vieţii duhovniceşti. Parohiile ortodoxe româneşti au învăţat o mulţime de tineri să iubească valorile spirituale, morale şi culturale ale Ortodoxiei şi ale culturii româneşti.

În rândul preoţilor noştri există multă bunăvoinţă de a ajuta pe cei săraci, dar puţine mijloace de a realiza cele ce sunt urgent necesare

Astăzi, din nefericire, majoritatea populaţiei sărace din parohiile rurale este creştin-ortodoxă, iar preoţii noştri de la sate se confruntă cu multe probleme de ordin social şi pastoral. Criza economică, şomajul, dezvoltarea rurală insuficientă şi emigraţia spre ţări mai dezvoltate au cauzat o criză majoră a satului românesc şi mari dificultăţi în misiunea pastorală a preoţilor din parohii. În rândul preoţilor noştri există multă bunăvoinţă de a ajuta pe cei săraci, dar puţine mijloace de a realiza cele ce sunt urgent necesare. În multe localităţi rurale s-au închis şcolile din lipsă de copii şi dispensarele medicale din lipsă de medici, încât doar preotul, ca intelectual, a rămas să promoveze cultura şi să ajute spiritual comunitatea rurală.

La nivelul Patriarhiei Române, în parohiile sărace, avem multe biserici în construcţie, mai ales acolo unde n-au existat niciodată biserici, iar altele necesită restaurare sau reparaţie. De asemenea, avem nevoie de case parohiale, pentru ca preoţii să locuiască în mijlocul comunităţii, dar şi de centre sociale sau cantine parohiale, pentru ca oamenii săraci să fie şi mai mult ajutaţi.  Sărăcia actuală din parohiile rurale ne cheamă să organizăm mai multă solidaritate între parohiile urbane şi cele rurale şi mai multă cooperare cu autorităţile locale şi cu posibili donatori.

Se constată tot mai mult că în parohia în care nu este biserică, nu este preot, nu este casă parohială, sau preotul nu locuieşte în mijlocul comunităţii, ci la oraş şi face naveta la sat,există mai multe cazuri de alcoolism, mai multă singurătate şi mai puţină solidaritate între oameni, mai puţină comuniune şi mai puţină bucurie. În schimb, acolo unde biserica parohială este deschisă în fiecare duminică şi zi de sărbătoare, unde preotul aduce speranţă, organizând programe de întrajutorare frăţească şi mobilizând oamenii credincioşi să-i ajute pe cei mai săraci, situaţia spirituală şi socială a parohiei este diferită. Aşadar, actul religios din parohie nu are numai o consecinţă cultică sau spirituală, ci el influenţează şi viaţa socială, aduce un spor de calitate vieţii într-o anumită comunitate.Acolo unde există cooperare strânsă între preot, primar, învăţător şi medic, între toţi factorii de răspundere, se creează speranţă mai multă şi comuniune spirituală mai intensă.

De asemenea, misiunea monahismului în viaţa Bisericii azi ne cheamă la o reflecţie spirituală şi pastorală privind importanţa şi responsabilitatea mănăstirilor în contextul actual al societăţii contemporane, profund marcată de fenomenul secularismului - consumist, de intensificarea individualismului - indiferentist, având o viziune autosuficientă şi materialistă asupra lumii şi vieţii, fără referinţă la valorile spirituale creştine sau religioase în general. Întrucât toate aceste frământări influenţează şi viaţa monahală, prima lucrare misionară a monahismului este rugăciunea. În pofida tuturor dificultăţilor din trecut şi de astăzi, mănăstirile, prin experienţa lor duhovnicească acumulată, consemnată mai ales în paginile Patericului şi ale Filocaliei şi păstrată vie în comunităţile edificate pe ascultare, asumarea sărăciei personale şi a curăţiei trupeşti şi sufleteşti, sunt repere luminoase şi izvor de putere spirituală pentru misiunea Bisericii în societate.

A doua mare lucrare misionară a monahismului este munca unită cu rugăciunea şi cu ospitalitatea.

În acest sens, monahismul ortodox românesc este în acelaşi timp liturgic, filocalic (ascetic) şi filantropic (ospitalier), fidel tradiţiei apostolice şi patristice şi atent la nevoile actuale ale Bisericii şi la provocările societăţii contemporane.

Mănăstirile trebuie să ajute permanent pe cei ce vin să se roage împreună cu vieţuitorii acestora. Primirea cu bucurie a pelerinilor sau ospitalitatea a fost şi este o lucrare misionară a mănăstirilor care oferă pelerinilor atât hrană duhovnicească pentru suflet, cât şi o masă caldă, după Sfânta Liturghie. Din nefericire, unele mănăstiri sărace de azi nu mai reuşesc să împlinească această tradiţie a ospitalităţii aşa cum ar dori să o facă.

Promovarea legăturii dintre cult şi cultură este o altă lucrare misionară a monahismului, mai ales azi, când se afirmă în societate o atitudine anticreştină şi antireligioasă sub pretextul umanismului secular. Mănăstirile au fost în ţara noastră primele comunităţi creştine care au înfiinţat biblioteci şi şcoli de teologie şi de cultură, unde se copiau manuscrise, se tipăreau cărţi, monahii fiind mari apărători ai dreptei credinţe şi promotori ai culturii creştine.

Monahul părăseşte lumea, dar poartă în rugăciune neîncetat pe cei care vieţuiesc în lume, iar drumul său se întrepătrunde adesea cu cel al mireanului, fiind împreună călători saupelerini pe drumul mântuirii, al credinţei şi al dragostei faţă de Dumnezeu şi de semeni.

Demersul Bisericii Ortodoxe Române de intensificare a vieţii spirituale şi a activităţii misionare a parohiilor şi mănăstirilor trebuie însoţit de comportamentul personal al păstorului de suflete, care este dator să fie „pildă credincioşilor cu cuvântul, cu purtarea, cu dragostea, cu duhul, cu credinţa, cu curăţia“ (1 Timotei 4, 12). De aceea, preoţii, călugării şi duhovnicii trebuie să cultive o maturitate spirituală deosebită, pentru a reuşi să ajute spiritual pe cei răniţi de păcat şi să sădească în sufletele tuturor dragostea faţă de Hristos şi de Biserica Sa.

În tradiţia apostolică şi patristică a Bisericii întâlnim multe chipuri luminoase de păstori duhovniceşti care şi-au dăruit întreaga viaţă misiunii Bisericii. Unul dintre aceştia este Sfântul Ierarh Ioan Gură de Aur (347-†407), Arhiepiscopul Constantinopolului, cel mai mare predicator al Bisericii Ortodoxe.

El a apărat şi promovat sfinţenia şi demnitatea familiei, lumina şi virtuţile vieţii monahale şi lucrarea filantropică a Bisericii în societate. A fost nu doar un mare tâlcuitor al Sfintei Scripturi, ci şi un luptător pentru demnitatea fiinţei umane, pentru dreptate şi sfinţenie. Dascăl al pocăinţei, al rugăciunii şi al milosteniei, Sfântul Ioan Gură de Aur a arătat că Evanghelia lui Hristos este lumina vieţii creştine pe pământ, ca pregătire pentru viaţa cerească, veşnică.

Totodată, poporul nostru a fost binecuvântat de Dumnezeu cu mulţi păstori de suflete (ierarhi, preoţi şi monahi), care au mărturisit credinţa în vremuri grele, au construit biserici şi mănăstiri, au născut şi crescut duhovniceşte generaţii de credincioşi în iubirea lui Hristos şi în iubirea de Biserică şi Neam.

Astăzi, prin aceşti mari păstori de suflete, poporul nostru are mai mulţi mijlocitori sau rugători pentru el în faţa Preasfintei Treimi, ca el să-şi păstreze credinţa ortodoxă, să transmită tinerilor această credinţă, singura prin care primim mântuirea, şi să-şi înalţe demnitatea sa ca neam purtător de Cruce şi Înviere în istorie, pentru a se bucura de slava Împărăţiei cerurilor.

† Daniel

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române