Revendicarea Crăciunului

Spectacolul lumii înaintea sărbătorii Naşterii Domnului sau Crăciunului este acelaşi în fiecare an, poate cu unele mici accente sau nuanţe care se schimbă de la an la an. Ne este la îndemână tuturor să descriem ceea ce se întâmplă, pentru că fiecare dintre noi este părtaş la atmosfera creată, mai mult sau mai puţin artificial, mai mult sau mai puţin comercial. Totuşi, am fi ipocriţi să afirmăm că spectacolul la care asistăm ne displace în totalitate. Că nu este nimic din acest întreg peisaj care se desfăşoară înaintea ochilor noştri care să satisfacă gusturile noastre în materie de sărbătoare. Că luminiţele, colindele care se aud la tot pasul şi la tot colţul, vitrinele magazinelor decorate cu Moşi Crăciun sau brăduţi ninşi şi steluţe, că oamenii care se grăbesc să cumpere şi/sau să împodobească brazii ori să ofere daruri celor dragi, că mirosul de mere coapte şi scorţişoară nu schimbă absolut nimic în registrul trăirilor noastre. Lumea contemporană, aşa cum este ea astăzi, din ce în ce mai mult dezinteresată de substratul religios al sărbătorilor, revendică intens, din toate puterile şi cu toate mijloacele, dreptul ei la proprietate în ceea ce priveşte Crăciunul. Vrea şi ea să profite de pe urma Crăciunului.

Pe de altă parte, proclamarea dreptului de proprietate asupra sărbătorii Naşterii Domnului nu este numai apanajul multinaţionalelor însetate de câştig. Nu doar al mallurilor care gândesc în termenii câştigului material. Din peisajul revendicărilor nu poate să lipsească, pe motive istorice şi teologice bine întemeiate, Biserica. Chiar dacă perspectiva asupra sărbătorii pe care aceasta o propune oamenilor în pragul Crăciunului diferă esenţial şi calitativ de optica cealaltă, descrisă mai sus, totuşi şi Biserica se supune unei dinamici asemănătoare în privinţa încercării de a atrage oamenii. E adevărat, la un alt tip de sărbătorire, pe bună dreptate superior celuilalt. A-i îndemna pe oameni să se spovedească şi să se împărtăşească, să ţină post şi să facă fapte bune, să meargă la biserică în loc să se ducă în oricare altă parte sau să meargă la biserică înainte de a merge altundeva, toate aceste aspecte constituie indiciile clare ale intenţiei Bisericii de a se poziţiona în tot acest peisaj. Şi aici se distinge un tip de revendicare, chiar dacă acesta este construit pe un alt calapod, urmăreşte alte scopuri şi are o cu totul altă legitimitate.

Superioritatea evidentă a modalităţii în care Biserica revendică sărbătoarea şi totodată o propune oamenilor timpurilor noastre, mai mult sau mai puţin re(ti)cenţi, nu presupune în mod automat că toţi aleg sau vor alege calea propusă de Biserică pentru serbarea Naşterii Domnului. Ştim, mărturisim şi credem că ceea ce Biserica oferă de Crăciun este inegalabil şi inimitabil, dar asta nu înseamnă că nu vor exista în continuare persoane sau mai bine zis personaje care în loc să îşi îndrepte atenţia către Pruncul Iisus născut în ieslea Betleemului, vor crede că este mai nimerit să discute despre rasa şi greutatea boilor sau a oilor din staul, să stabilească amprenta la sol a grajdului ori să calculeze valoarea actuală pe piaţă a aurului, smirnei şi tămâiei. Merită oare ca în tot acest timp să ne gândim la altceva decât la ceea ce contează cu adevărat? Răspunsul îl vom afla dând la o parte paiele grajdului pentru a vedea Lumina din iesle.

(Pr. Cosmin Daniel Pricop)