Pronie şi judecată

În aceste vremuri în care Dumnezeu a rânduit să vieţuim, odată cu dezvoltarea mijloacelor de informare în masă, vedem cum oameni aflaţi la distanţe geografice şi culturale considerabile se pot informa reciproc, pot comunica în spaţiul virtual, ba chiar îşi pot exprima părerea cu privire la înţelesul mai mult sau mai puţin vizibil al unor evenimente la care nu sunt martori oculari, ci doar au primit veşti despre ele prin mijloacele mai sus amintite. Acest spaţiu al mass-mediei este unul extrem de dinamic şi într-o permanentă transformare. Astfel, se poate observa că societatea a trecut cu repeziciune peste epoca informaţiei pure şi păşeşte acum, cu îndrăzneală eroică s-ar putea spune, spre o eră dominată de ermineutică, în care principala activitate a unui segment important de oameni, mai cu seamă dintre cei conectaţi la mediul virtual, este erminia realităţii văzute. Asistăm, aşadar, azi, în timpul domniei supertehnologizării, la o febrilă dorinţă nu doar de a şti, ci mai cu seamă de a interpreta evenimentele, de la cele regionale şi până la întâmplările cu impact universal. Însă, într-un plan mai adânc, această dorinţă de a emite cu orice preţ o judecată personală asupra faptului care se întâmplă sau care tocmai s-a produs, îl face pe om să piardă înţelesul duhovnicesc al desfăşurării istoriei, cuprins în ceea ce Biserica a numit dintotdeauna Pronia dumnezeiască. Pentru aceasta, fără recursul la credinţa în purtarea de grijă a lui Dumnezeu faţă de lume, fără un sens veşnic al acestei lumi, totul se năruie şi se risipeşte, iar în locul armoniei se instaurează disperarea şi nihilismul. Astăzi, precum în orice vreme din istoria lumii, contemplarea evenimentelor fenomenale despărţite de Pronie şi judecate în sine poate deţine suficientă forţă în stare să tulbure şi să dezorienteze sufletul ataşat de aparenţe. De aceea, sfatul dat oarecând de Sfântul Ioan Hrisostom Olimpiadei este la fel de valabil atunci, ca şi acum: „Nimic din cele ce se întâmplă în viaţa ta să nu te tulbure! Încetează de a ruga pe cutare sau pe cutare, lasă umbrele să treacă - doar umbră este ajutorul omenesc! - şi roagă-L necontenit pe Iisus, Căruia-I slujeşti, să facă numai un semn, şi toate se vor limpezi într-o clipă“ (Scrisoarea a VII-a către Olimpiada).

E drept că istoria omenirii nu a fost nicicând un marş triumfal. Totdeauna istoria s-a urzit din vremuri de pace şi din conflicte ce s-au succedat de-a lungul generaţiilor, în care s-au manifestat deopotrivă atât libertatea omenească, cât şi Pronia dumnezeiască, potrivit unei raţiuni mai presus de puterile limitate ale minţii omeneşti. Din această pricină există uneori momente de mare tensiune în viaţa lumii, când nimic din ceea ce se întâmplă în curgerea văzută a evenimentelor nu mai poate lăsa să se întrezărească vreo noimă. Iar când plugul ispitelor răscoleşte întreaga lume şi credinţa multora este pusă la grea încercare, omul se întreabă, pe bună dreptate, de ce nu intervine Dumnezeu? De ce nu-Şi izbăveşte făptura? Tot aşa se întreba şi Olimpiada, uimită şi neputincioasă în faţa furtunii cumplite care lovise Biserica şi toată lumea, prin nedreapta alungare de pe scaunul patriarhal a Sfântului Ioan. Iar marele dascăl îi răspunde, cu privirea aţintită spre cele nevăzute, că: „Dumnezeu nu potoleşte răul de la început, nici îndată ce s-a ivit - aşa e obiceiul Lui -, ci când a crescut, când a ajuns la capăt, când deznădejdea i-a cuprins pe cei mai mulţi, atunci face minunea, arătându-Şi şi propria-I putere, şi deprinzând cu răbdarea pe cei ce au îndurat răul“ (Scrisoarea a VII-a).

Nu de puţine ori istoria se repetă. Nimic nou sub soare, cum ar spune înţeleptul Solomon. De aceea, pilda credinţei Sfântului Ioan Hrisostom în Pronia dumnezeiască cea dătătoare de sens este înviorătoare pentru orice creştin, ştiind bine că şi marele ierarh a trăit vremuri de mare strâmtorare. Cu toate acestea, un ocean de necazuri de s-ar fi pornit asupra lui şi războiul întregii lumi, nu l-ar fi înfricoşat şi nu ar fi judecat pe cineva. Alta era teama lui, despre care nu înceta să spună şi să scrie: „Numai un singur lucru este înfricoşător, numai de o singură tulburare să ne temem: de păcat“ (Scrisoarea a VII-a). Pentru că doar păcatul ne poate lega de cele văzute, care sunt trecătoare, ducându-ne spre neagra deznădejde şi poate deforma într-atât înţelegerea celor nevăzute, încât să pierdem sensul adânc al vieţii, care este veşnic întru Împărăţia lui Hristos, ce nu-i din lumea aceasta.

(Nicuşor Deciu)