Ce este Rugăciunea inimii (I)

Sfântul Marcu al Efesului ne-a lăsat drept moştenire o tâlcuire interesantă a scurtei Rugăciuni a inimii. De aceea, ne-am gândit că ar fi util să facem mai cunoscută această lucrare, publicată în volumul „Scrieri filocalice uitate“, tipărit de Editura Deisis în anul 2007. Cum Sfântul Marcu al Efesului nu este, propriu-zis, un autor filocalic, acest material ţine mai mult de o cercetare pur patristică. Rugăciunea inimii este, de altfel, o moştenire duhovnicească a tuturor creştinilor, pentru că toţi suntem chemaţi să ne rugăm neîncetat, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel (I Tes. 5, 17).

De ce este Rugăciunea inimii atât de importantă?

Sunt şi astăzi numeroase persoane care nu înţeleg importanţa acestei rugăciuni pentru viaţa duhovnicească personală. Mulţi confundă rugăciunea neîncetată cu Rugăciunea inimii, or lucrurile nu stau deloc astfel. Rugăciunea inimii este o cale mai simplă de a ne ţine mintea lipită de Dumnezeu, dar nu este singura. Atunci când este întrebat de unul dintre fraţi cum te poţi ruga neîncetat de vreme ce sunt atâtea lucruri noi pe care le ai de făcut, Sfântul Maxim Mărturisitorul afirmă următoarele: „Dumnezeiasca Scriptură nu porunceşte nimic din cele cu neputinţă, căci şi apostolul cânta, citea şi slujea şi totuşi se ruga neîncetat. Rugăciunea neîntreruptă stă în a avea mintea alipită de Dumnezeu cu evlavie multă şi cu dor şi a atârna pururi cu nădejdea de El şi a te încrede în El în toate, orice ai face şi ţi s-ar întâmpla. Aflându-se în această dispoziţie, apostolul zicea: «Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul sau strâmtorarea?» ş.a.m.d. Şi după puţin: «Sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii». Sau iarăşi: «În toate obijduiţi, dar nu striviţi, în mare cumpănă, dar nu deznădăjduiţi, prigoniţi, dar nu năpăstuiţi, trântiţi jos, dar nu nimiciţi. Totdeauna purtăm în trup moartea Domnului Iisus, ca şi viaţa lui Iisus să se arate în trupul nostru muritor». În astfel de dispoziţie aflându-se apostolul, neîncetat se ruga. Căci, în toate cele ce făcea şi i se întâmpla, atârna cu nădejdea de Dumnezeu. De aceea, toţi sfinţii când se aflau în necazuri se rugau neîncetat, ca să dobândească aptitudinea dragostei. Şi de aceea zicea apostolul: «Deci cu dulceaţă mă voi lăuda întru neputinţele mele, ca să locuiască întru mine puterea lui Hristos». Iar puţin mai departe: «Când sunt slab, atunci sunt tare». Dar vai nouă, netrebnicilor, că am părăsit calea Sfinţilor Părinţi şi de aceea suntem pustii de orice rod duhovnicesc“ („Cuvânt ascetic“, în: Filocalia, vol. II, p. 34). Rugăciunea neîncetată constă în a fi pururea cu Dumnezeu în tot ceea ce facem, chiar dacă nu rostim Rugăciunea inimii. Nu rugăciunea inimii înseamnă rugăciune neîncetată, ci dorinţa de a-I plăcea lui Dumnezeu în toate. Rugăciunea lui Iisus (a inimii sau a minţii, cum mai este numită) este, însă, o cale minunată de vorbire cu Dumnezeu în puţine cuvinte. În cele ce urmează vom discuta tâlcuirea Sfântului Marcu al Efesului în această privinţă.

Cine a fost Sfântul Marcu al Efesului?

Sfântul Marcu al Efesului (sau Marcu Evghenicul, aşa cum apare în calendar) a fost unul dintre marii apărători ai Ortodoxiei la Sinodul Unionist de la Ferrara-Florenţa (1438-1439). S-a născut în Constantinopol în anul 1392 şi a devenit retor patriarhal la doar 20 de ani. Începând cu 1417, şi-a dat demisia din această funcţie şi a intrat în monahism. În 1437 a fost hirotonit mitropolit al Efesului, participând în această calitate la Sinodul Unionist de la Ferrara-Florenţa, unde s-a declarat încă de la început împotriva oricărei încercări de unire forţată de interese politice. Întors la Constantinopol, a suferit un exil de doi ani în Insula Tenedos, între 1440 şi 1442. A murit pe 23 iunie 1445, predând rezistenţa antiunionistă viitorului patriarh al Constantinopolului, Ghenadie al III-lea Scholarios, care i-a fost şi ucenic.

(www.ziarullumina.ro)