Sfinţenia locaşului bisericesc

Sfânta Liturghie şi celelalte Taine săvârşite în locaşul bisericesc sunt trăite de către credincioşi ca evenimente sfinte, care se săvârşesc în lume, dar vin de dincolo de lume şi transfigurează o parte a ei, având menirea să o transfigureze întreagă. Acestea îmbracă locaşul bisericesc cu însuşirea sfinţeniei.

Creştinismul occidental a făcut încă din vechime o deosebire între noţiunea de sfânt(sanctus) şi cea de sacru (sacer). Sanctus e referit la Dumnezeu ca Persoană (credincioşii ajunşi la desăvârşire sunt numiţi şi ei în Biserica Romano-Catolică uneori sfinţi, dar de la un timp încoace mai mult beati, fiind proclamaţi ca atare printr-un act de beatificare). Pentru locaşul bisericesc, pentru actele de cult, pentru obiectele cultului, pentru tot ce se trăieşte de credincioşi în biserică, se foloseşte numirea de sacru, care e mai puţin decât sfânt. De aceea chiar Tainele sunt numite sacramente, sau acţiuni sacre. Dacă mai adăugăm la aceasta faptul că graţia dată prin sacramente este socotită în catolicism creată, ne dăm seama că sacrul cade adeseori în categoria creatului. Nu mai vorbim de protestantism şi de cultele răsărite din el, care nu mai cunosc nici măcar realitatea sacrului, ci socotesc că singur Dumnezeu e sfânt, iar El este transcendent oricărei experienţe şi nu produce nici un fel de transformare în planul vieţii credincioşilor.

În această distincţie dintre sacru şi sfânt în creştinismul catolic e implicată, credem, necunoaşterea lucrării necreate a lui Dumnezeu, care, fiind şi ea sfântă, ca şi Dumnezeu, Subiectul ei, face să fie văzute ca „sfinte“ toate actele săvârşite în Biserica Ortodoxă, toate persoanele şi obiectele atinse de ea, toate fiind „sfinţite“ prin aceasta. Creştinii ortodocşi vorbesc de „sfinţirea“ apei, a veşmintelor preoţeşti, a icoanelor, a caselor, de „sfinţirea“ celui hirotonit ca preot. Pentru ei e „sfântă“ crucea, sunt „sfinte“ icoanele, e „sfântă“ biserica, şi vasele din ea. Ei nu-L consideră pe Dumnezeu cel sfânt despărţit de acestea. Dacă în distincţia pe care o face catolicismul între sfânt şi sacru se poate spune că e implicată învăţătura lui despre caracterul creat al graţiei de care se foloseşte Dumnezeu pentru a produce unele transformări în planul bisericesc, dar nu nişte imprimări ale puterii lui Dumnezeu Însuşi, în neadmiterea deosebirii şi separării dintre sfânt şi sacru în Ortodoxie e implicată conştiinţa că Dumnezeu este prezent El Însuşi în mod personal în lucrările Sale necreate referitoare la creaturile ridicate în planul vieţii bisericeşti.

Biserica Ortodoxă urmează în această privinţă exemplul Sfintei Scripturi, în care numele de sfânt e dat nu numai lui Dumnezeu şi persoanelor care intră în legătură cu El, ci şi obiectelor supuse lucrării Lui, obiecte care nu pot fi concepute decât în legătură cu Persoana lui Dumnezeu sau cu persoanele omeneşti - sfinţite de lucrarea Lui. În Ieşire 3, 5 se spune: „Acest loc (unde apare rugul aprins) e pământ sfânt“; în Ieşire 29, 37, că„altarul va fi sfânt“. În Levitic 10, 10 se cere: „să deosebeşti între ce este sfânt şi ce nu este sfânt, între ce este necurat şi între ce este curat“. La Iezechiel 44, 23 se cere iarăşi preoţilor „să înveţe poporul să deosebească între ce este sfânt şi ce este spurcat, între ce este curat şi ce este necurat“. La Iona 2, 6 şi 8 se numeşte sfânt templul. La Avacum 2, 20 se spune: „Domnul este în templul cel sfânt al Său“; în Psalmul 96, 8 se spune: „Închinaţi-vă Domnului în curtea cea sfântă a Lui“. În câteva locuri din Vechiul Testament traducerea franceză foloseşte pentru obiecte întrebuinţate în cult calificativul sacru. Dar traducerea românească foloseşte peste tot termenul sfânt. Astfel, în traducerea franceză se spune: „Vei face lui Aaron veşminte sacre“ (Ieş. 28, 2); „A pus placa de aur, ca diademă sacră“ (Lev. 8, 9); sau: „Fineas purta în mâini vasele sacre“ (Num. 31, 6)1. Dar traducerea românească foloseşte în toate locurile amintite numirea de sfânt şi chiar traducerea franceză foloseşte această numire în marea majoritate a locurilor2, căci la baza ambelor cuvinte franceze stă evreiescul kadoş.

În Noul Testament se foloseşte termenul sfânt (haghios) nu numai pentru Dumnezeu, ci şi pentru persoanele închinate slujirii Lui, ba chiar pentru toţi creştinii, deci şi pentru Biserica constituită din ei (Efes. 5, 22). Sfântul Apostol Pavel cere să înfăţişăm trupurile noastre„jertfă sfântă lui Dumnezeu“ (Rom. 12, 1), iar despre femeia care slujeşte Domnului spune că e „sfântă“ şi în sufletul, şi în trupul ei (1 Cor. 7, 34). Mântuitorul numeşte chiar templul şi altarul din el sfinte, ba şi aurul şi darul pus pe ele (Mt. 23, 17). E drept că uneori se foloseşte în Noul Testament pentru mâncărurile sfinţite în templu nu numai numirea de „sfinte“, ci şi de „sfinţite“ (hiera) (I Cor. 9, 13), pe care limba latină a tradus-o cu „sacre“. Dar faptul că pentru templu este folosit în Sfânta Scriptură atât cuvântul sfânt (haghion), cât şi sfinţit (hieron) arată că între înţelesurile acestor cuvinte nu se face o strictă deosebire. Faptul acesta îl redă bine limba română când numeşte pe Dumnezeu Sfânt ca Unul ce are sfinţenia din Sine, iar persoanele şi lucrurile care se împărtăşesc de sfinţenia lui Dumnezeu le numeşte uneori sfinte, alteori sfinţite (hiera). Şi acest uz al limbii române e îndreptăţit prin faptul că, chiar dacă persoanele omeneşti şi anumite obiecte sunt socotite numai părtaşe la sfinţenie, deci numai sfinţite, nu sfinte prin ele însele, în ele a coborât şi e sălăşluită puterea necreată a aceluiaşi Dumnezeu, izvor al sfinţeniei, neprimind numai o graţie creată, care menţine o separaţie între ele şi Dumnezeu.

(Cuvânt teologic al părintelui Dumitru Stăniloae, sursa: Ziarul Lumina)