Sărbătoare a identităţii şi demnităţii poporului român

Sunt multe daruri moştenite de la înaintaşi în patrimoniul spiritual al neamului românesc, însă cel mai mare dar este limba naţională în care ne exprimăm identitatea şi comuniunea între generaţii, în care chemăm pe Dumnezeu în rugăciune, în care descriem frumuseţile locurilor natale şi ale sufletului românesc.

Limba naţională nu es­te doar un simplu mij­loc de comunica­re funcţională în so­cie­­tate, ci este o parte constitu­ti­­vă a modului nostru propriu de a fi în lume şi de-a cultiva co­m­uniunea etnică în ţară şi pre­tutindeni, ca neam sau po­por.

Sărbătoarea Limbii Române de la 31 august, promovată şi sus­ţinută prin Legea nr. 53/2013 de Parlamentul Româ­niei, are ca iz­vor de inspiraţie un moment cru­cial din istoria recentă a Re­pu­blicii Moldova, din anul 1989, când limba română a fost de­­cla­ra­tă limbă de stat şi s-a re­­venit la grafia latină. Lupta pen­­tru li­ber­tate se asocia a­tunci cu dreptul de vorbi şi a scrie oficial în limba părinţilor şi a bunicilor.

După proclamarea indepen­den­­­ţei de stat a Republicii Mol­do­­va (27 august 1991), „limba noas­­tră cea română“, cum a nu­­mit-o poetul Grigore Vieru, a fost sărbătorită în fiecare an, la data de 31 august, în mod o­fi­cial în Republica Moldova şi cu ecou pozitiv în România, prin manifestări de recu­noş­tin­ţă faţă de cei care au contribuit la dăinuirea peste timp a sfintei conştiinţe de neam, a comuniunii de cuget, de credinţă, de lim­bă şi simţire românească.

Această sărbătoare repre­zin­tă un fericit prilej de a re­des­­co­peri împreună cu toată su­flarea vor­bitoare de limbă ro­mâ­nă din în­treaga lume dem­ni­­tatea şi u­ni­tatea unui neam iu­bitor de Hris­tos, de multe ori răs­tignit în istorie, dar totuşi viu şi pur­tă­tor de multe lumini şi binecu­vân­­tări, păstrate şi cul­tivate în mod paşnic şi sme­rit.

Biserica neamului românesc a acordat întotdeauna o atenţie de­­o­sebită limbii vorbite de po­po­rul dreptcredincios şi a făcut din a­ceas­ta veşmânt viu al în­vă­­ţă­tu­ri­lor de credinţă şi al cul­tu­­lui li­tur­gic. De aceea, poetul pre­­ot ba­sa­rabean Alexei Mate­e­vici a iden­tificat limba po­po­ru­lui ro­mân cu „limba vechilor Ca­­zanii“, su­bliniind astfel rolul cul­tului or­todox în promovarea lim­bii ro­mâ­ne. Iar Mihai Emi­nes­cu a numit Biserica noastră „mai­ca spi­ri­tuală a neamului ro­mânesc“, cu­noscând bine că pri­mele şcoli şi primele cărţi ti­pă­rite au apă­rut prin grija Bi­se­ricii Ortodoxe Ro­mâne.

În viaţa şi istoria poporului ro­mân, cultul şi cultura s-au dez­­voltat în simbioză, iar limba ro­­­mână a fost mereu liantul viu din­tre credinţă, cuget şi sim­ţire.

Traducerile Bibliei şi căr­ţi­lor de cult în limba română sunt pietre de hotar ale acestei sim­bioze binecuvântate. De pil­dă, Ca­zania sau Cartea româ­neas­că de învăţătură a Sfân­tu­lui Mi­tro­po­lit Varlaam al Mol­do­vei (Iaşi, 1643), Noul Tes­ta­ment de la Băl­grad, tipărit de Sfân­tul Mi­tro­polit Simion Şte­fan al Tran­sil­vaniei (1648), Dum­nezeiasca Li­turghie a Sfân­tului Mitropolit Do­softei (1679) şi Biblia de la Bu­cureşti (1688) sunt mărturii elocvente ale împreună-lucrării dintre cre­dinţă şi cultură în istoria nea­mului românesc. În pre­fa­ţa Ca­zaniei din 1643 a Mitro­po­­li­tu­lui Varlaam, de la a cărei ti­­pă­rire se împlinesc anul acesta 370 de ani, domnitorul Vasile Lu­­pu al Moldovei exprima vi­zio­nar convingerea că, prin car­te, Bi­serica se adresa nu doar ci­titorilor din principatul moldav, ci„la toată seminţia ro­mâ­neas­că pretutindenea ce se află pra­vos­lav­nici într-această lim­bă“. Şi, în­tr-adevăr, istoria con­fir­­mă cir­cu­laţia Cazaniei Sfân­tu­lui Mi­tro­polit Varlaam în Tran­sil­va­nia şi în toate ţinutu­ri­le locuite de români, aju­tân­du-i să îşi pă­s­treze în acelaşi timp credinţa, iden­titatea şi uni­tatea etnică.

Întrucât a dorit să fie tot­dea­­una cât mai aproape de popor, Biserica Ortodoxă Ro­mâ­­nă folo­seş­te de trei secole, în cul­tul ei liturgic, limba vie a po­porului drept­credincios. Li­tur­ghia din fie­care zi şi toate sluj­bele noastre se săvârşesc în lim­ba vorbită şi înţeleasă de po­por, iar, perio­dic, la 10-15 ani, textele liturgice sunt atent ac­tualizate, astfel în­cât se păs­trea­ză mereu o dreap­tă cum­pă­ni­re între tradiţie şi ac­tualita­te, între parfumul arhaic al­ gra­iului bisericesc şi evoluţia na­­turală a limbii române din zi­lele noastre.

Pentru generaţiile de astăzi, vie­ţuind de o parte şi de alta a Pru­tului, limba română comu­nă este o bază solidă de comu­ni­­care şi comuniune fraternă, de facilitare a accesului la edu­ca­ţie şi mass-media, în special pen­tru elevii şi studenţii noştri.

Astăzi, identitatea etnică şi u­nitatea lingvistică sunt pivotul conştiinţei dăinuirii noastre bi­milenare ca popor latin de cre­­dinţă creştină apostolică.

De asemenea, limba română de­vine tot mai mult o punte de le­gătură între diaspora şi ţara-ma­mă, dar şi o contribuţie dis­tinc­­tă a românilor la patrimoniul spiritual european, care se a­firmă azi ca bogăţie multiling­vis­tică şi multiculturală.

După cronografele din ve­chi­me, ziua de 31 august încheie a­nul bisericesc şi oferă tuturor un moment de evaluare a ro­di­rii în fapte a gândurilor şi cu­vin­­telor ce s-au rostit în timp.

Dorim ca această Zi de săr­bă­toare a Limbii Române să fie pen­tru noi toţi zi de recu­noş­tin­ţă adusă lui Dumnezeu şi de bu­curie pentru comuniunea în cre­dinţă, cuget şi simţiri, expri­ma­­tă în „dulcea şi frumoasa“ noas­tră limbă românească.

Ne rugăm Domnului Iisus Hris­tos, Cuvântul veşnic al lui Dum­nezeu, Care S-a făcut om din iubire pentru oameni şi pen­tru mântuirea lor, să rever­se în inimile şi în cugetele noi­lor generaţii de români bucuria de a citi, asculta, vorbi şi culti­va limba română, aceasta fiind pri­ma dovadă a unităţii noastre de credinţă şi cultură, de cu­get şi simţire.

Felicităm şi binecuvântăm pe toţi cei care au contribuit şi con­tribuie ca Ziua Limbii Ro­mâ­ne să fie o adevărată săr­bă­toa­re a identităţi şi demnităţii poporului român!

† Daniel
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române