Prin porunca a noua, „Dumnezeu vrea să protejeze sămânţa adevărului“

Preacuvioase părinte, care era contextul în care a dat Dumnezeu această poruncă?

Toate poruncile Vechiului Legământ sunt date în contextul puterii de înţelegere a poporului iudeu din acel timp. Mântuitorul reia porunci pe care le-a primit Moise pe Muntele Sinai atunci când spune: Aţi auzit că s-a zis(....), dar eu zic (...). De exemplu: Aţi auzit că s-a zis să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe vrăjmaşul tău, dar eu zic vouă: iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi binecuvântaţi pe cei ce vă blesteamă. Mântuitorul n-a venit să strice legea, ci s-o plinească. Iată adevărata dimensiune a legii, pe care nu puteau s-o primească iudeii de atunci. Mântuitorul venind, creşte porunca la adevărata ei dimensiune, pe care nu putea s-o cuprindă atunci poporul. De aici înţelegem cum a lucrat Dumnezeu în istorie. 

Mărturia strâmbă era atunci chip de judecată, care însemna viaţa sau moartea. Pe baza mărturiei a doi martori, dacă aceştia erau mincinoşi, cineva putea fi omorât. Putem vedea deci această poruncă ca pe un acoperământ prin care Dumnezeu vrea să protejeze sămânţa adevărului. 

Orice răutate îndreptată împotriva aproapelui este scuipare pe obrazul lui Hristos

Ce înseamnă să nu mărturiseşti strâmb? Se referă aceasta la mărturia depusă la tribunal de un martor?

Da, în primul rând la aceasta se referă, aceasta este culmea gravităţii ei. De pildă, când sunt chemat la tribunal, creştin fiind, să apăr un chip al dreptăţii: am fost martor la un accident în urma căruia cineva e asuprit pe nedrept, iar eu aduc mărturie pozitivă prin care îl apăr pe aproapele meu, prin adevărul pe care îl mărturisesc despre el; invers, fără frică de Dumnezeu pun chip al minciunii şi împovărez pe nedrept pe cineva - lucru de neiertat. 

Ce învaţă această poruncă? Ce interzice, de fapt?

O mărturie mincinoasă pe care o facem deseori, neţinând seama de urmările ei, este atunci când nedreptăţim pe aproapele prin clevetire, cu vorbe prin care umbrim valoarea şi demnitatea lui. Îl văd pe vecinul meu beat, dar poate fi un accident. În momentul în care eu duc acest lucru mai departe, chiar dacă nu este o mărturie mincinoasă, este mincinos cuvântul meu, pentru că-l reduc pe acest om la această patimă, ca şi cum acest om nu ar mai avea nimic bun, decât beţia pe care o poartă cu el. Chiar şi acele comentarii, gratuite, pe care le facem, la fel de fel de situaţii, prin mizeria şi răutatea pe care le punem în ele, sunt vinovate şi responsabile. Trebuie să învăţăm că toate acestea alterează relaţia noastră cu Dumnezeu. Dacă noi, mulţi, alegem să trăim fără responsabilitatea de creştin, lumea întreagă se păgubeşte. Dacă eu mint cu neruşinare, dacă nu fac ceea ce afirm în rugăciune - „Facă-se voia Ta, Doamne“, lumea întreagă este mai sărăcită... Iar eu, creştinul, sunt responsabil de aceasta. Voi trăi din ce în ce mai lipsit de vlagă, de putere. 

Mai are valoare şi obligativitate porunca a IX-a pentru noi, cei de astăzi?

Sigur că da. Porunca a IX-a are aceeaşi putere de lege şi astăzi; ea mă apără de toată minciuna care insidios vine în sufletul meu când eludez această poruncă, când îmi justific o mistificare a ei, când îmi permit să mint în privinţa aproapelui fără frică de Dumnezeu.

Dacă încercăm să împlinim chipul adânc al poruncilor - bunăoară iubirea de vrăjmaşi -, dar slăbănogim în lucruri dintr-acestea mici, nedreptăţind pe cineva prin bârfă, până când aceasta nu o voi îndrepta prin pocăinţă adevărată, prin spovedanie curată, prin iertare de la cel pe care l-am nedreptăţit, până atunci eu sunt urât înaintea lui Dumnezeu - după cum este cuvântul psalmistului: ucigaşul şi vicleanul, urâciune înaintea lui Dumnezeu, iar alte traduceri spun: pe ucigaş şi pe viclean îl urăşte Domnul. 

Aşadar, poruncile nu numai că sunt imperative şi în zilele noastre, ci ele sunt, ca să zic aşa, eliminatorii.  

Putem numi mărturia strâmbă „minciună“? 

Sigur că mărturia strâmbă este în primul rând minciuna. Dar rădăcinile sunt mult mai adânci. Orice ură împotriva aproapelui este o ucidere, după cuvântul Domnului, şi poartă în ea sămânţa despărţirii de Dumnezeu, pe care Cain a cultivat-o în sufletul său. Orice ură aduce puterea celui rău, puterea dezbinătorului, a celui ucigaş de oameni. Orice răutate îndreptată împotriva aproapelui meu este săgeată şi scuipare pe obrazul lui Hristos. 

Care sunt chipurile minciunii?

Sunt multe chipurile minciunii, putem vorbi chiar de o ierarhie, în vârful căreia este minciuna fără frică de Dumnezeu, care-l ucide pe aproapele meu. O minciună săvârşesc şi atunci când copiez la un examen, nedreptăţind pe colegii mei. Apoi, una este situaţia când şeful meu îmi cere socoteală că nu am fost la serviciu, şi eu spun repede o minciună, că am fost la mama mea la Paşcani, că s-a îmbolnăvit, şi alta când îmi sună telefonul şi, întrebat încotro mă îndrept, spun - pentru că sunt la volan şi ca să nu mai dau alte explicaţii, care, de altfel, ar fi de prisos - că spre Paşcani, deşi poate merg în altă direcţie. Contează dacă există acea viclenie lăuntrică, interesată, purtătoare de ură, care vine din laşitate şi din lipsa fricii de Dumnezeu. 

Trebuie să spună creştinul întotdeauna ce ştie? În acest caz nu ar intra în contradicţie cu datoria discreţiei la care este chemat?

Categoric, sunt lucruri de taină, chiar în Înţelepciunea lui Solomon stă scris că cele de taină ale împăratului se cuvine să le ascund. Şi aici aş adăuga că nu numai cele ale împăratului, ci şi cele ale aproapelui. Legea spunea să nu te faci complice la un păcat prin ascunderea lui. Dar Iosif, având inspiraţie divină, a simţit că nu era minciună, nu era vinovăţie, de aceea a lăsat-o pe Maica Domnului în ascuns, adică acoperind faptul că Fecioara zămislise. Şi-a ascultat glasul inimii Iosif. Nu a reacţionat simplificând legea, precum iudeii. Interpretând legea ad litteram ieşim din taina lui Dumnezeu, Care lucrează cu multă nuanţare... Ce-ar fi fost ca Iosif sau Maica Domnului să strige în gura mare taina lui Dumnezeu, care era de ne-nţeles pentru oameni. Dumnezeu lucrează cu fiecare o taină, care, de multe ori, nu este deschisă celuilalt. Însuşi duhovnicul lucrează diferit şi tainic cu fiecare. De aceea şi cel care primeşte cuvânt de la Dumnezeu în Taina Spovedaniei are datoria să-l păzească în taină. 

Există şi cazuri când printr-o minciună putem salva o situaţie sau opri un rău, sunt acestea situaţii îngăduite? Ne puteţi oferi şi alte exemple?

Păi dacă mă întreabă cineva cât de rău i se vede coşul care i-a ieşit pe faţă, eu, ca să-l menajez, din dragoste, îi spun să nu e chiar aşa, să stea liniştit, deşi, în realitate, chiar e urât. Şi în măsura în care dragostea mea e adevărată, nici măcar n-am minţit. 

„De nu vei minţi, multe păcate vei face“, o expresie paradoxală

În Pateric chiar e această expresie paradoxală: De nu vei minţi, multe păcate vei face. Tot în Pateric se istoriceşte o pildă despre un bătrân, care, având o chilie, i-o dă unui alt părinte care nu avea unde să-şi plece capul. La scurt timp, la acesta din urmă au început să vină mulţi pelerini, care îi aduceau cele de trebuinţă, încât primul bătrân devine invidios şi-şi trimite ucenicul la acel bătrân să-i spună că-i trebuie chilia. Ucenicul se duce şi-i spune celuilalt: „A auzit părintele meu că eşti bătrân şi bolnav şi vrea să te întrebe dacă ai nevoie de ceva“. Acel bătrân îi răspunde: „Bogdaproste că mi-a dat această chilie, am tot ce-mi trebuie!“. Când se întoarce la bătrânul lui, ucenicul îi spune că părintele cu pricina va pleca imediat. Trece o lună, şi bătrânul era tot acolo. Celălalt îşi trimite din nou ucenicul, care procedează ca şi prima dată. Bătrânul care era cuprins de invidie, văzând că celălalt nu-i eliberează chilia, pleacă să-l scoată afară. Ucenicul lui îi cere voie să meargă el înainte la bătrânul cu pricina, căruia îi spune: „Te ştie bătrân şi neputincios, de aceea părintele meu vine el însuşi să te vadă“. Auzind bătrânul ce locuia în chilie acestea, se duce repede înaintea celuilalt şi, făcându-i metanie, îi mulţumea pentru toate: „Părinte, ce bucurie îmi faceţi prin dragostea sf. vs...“ etc. Bătrânul invidios fu cuprins de ruşine şi nu mai făcu nici un gest care să-i trădeze adevăratul sentiment care-l încerca de atâta timp. Întorcându-se spre casă, îşi întreabă ucenicul: „Aşa-i că nu i-ai spus nimic din cele ce ţi-am zis până acum?“. Şi ucenicul recunoaşte. Şi venindu-şi în fire, bătrânul se bucură de fapta ucenicului: „Ei, slavă Domnului că prin lucrarea ta s-a făcut mântuire la amândouă sufletele. De azi înainte tu să-mi fii mie învăţător, iar eu să-ţi fiu ucenic“. Iată, am putea spune, un chip al minciunii care lucrează mântuirea. Dar lucrurile acestea sunt pe muchie şi trebuie să le înţelegem nuanţa, pentru că, în cazul de faţă, duhul fratelui nu era unul viclean. Poate ucenicul chiar vedea că, dincolo de invidia aceea superficială, bătrânul său avea o inimă plină de dragoste, altfel nu se înmuia.

Concluzionând, cine păcătuieşte faţă de porunca a IX-a? 

Cel viclean! Cel care uneori fără să-şi dea seama face pact în inima lui cu tatăl minciunii, cu cel ce prin viclenie a înşelat pe Eva. Cel ce se face frate cu dracul pentru a trece punţile acestei lumi (serviciu, casă, situaţii de criză) va rămâne frate cu dracul până când va avea curajul să sară de pe punte în braţele lui Hristos. Să batjocorească puntea aceea, dacă pentru aceasta trebuie să se facă frate cu diavolul. 

Îşi găseşte corespondentul această poruncă în vreuna din cele nouă fericiri?

„Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura“ (Matei 5, 6).

(Nicoleta OLARU, Ziarul Lumina)