Cuvânt teologic al părintelui Dumitru Stăniloae: Duminica a şasea după Rusalii

Sfântul Ioan Evanghelistul prezintă scopul întrupării Fiului lui Dumnezeu, umplerea de lumină, prin trupul Său înviat, a tuturor celor ce vor vedea în El şi vor imita faptele Lui de iubire a lui Dumnezeu şi a semenilor. De aceea cei ce nu-L vor primi vor rămâne în întuneric sau în lipsa de bucurie a comuniunii veşnice cu Dumnezeu şi cu semenii şi, deci, în lipsa de sens a vieţii. În a-ceasta constă judecata sau osânda celor ce nu-L vor primi. Numai credinţa că Dumnezeu are un Fiu, deci că în El este o iubire, şi pe Fiul Său iubit Îl face om în veci, ca să arate şi oamenilor iubirea Sa în veci, poate da, de fapt, o bucurie şi un sens vieţii oamenilor.

Lumina Treimii, care e proprie şi Fiului lui Dumnezeu, se va arăta şi prin trupul ce-l va lua, prin cuvintele şi faptele Lui iubitoare, dar se va arăta deplin în trupul Lui după înviere. Iar din trupul Lui se va răspândi în cei ce vor crede în El şi vor face fapte, asemenea Lui, în viaţa pământească, dar de-plin în trupul de după învierea lor. Dacă trupul poate fi mediu prin care se răspândesc cuvinte înţelepte şi se săvârşesc fapte bune, e firesc să poată fi şi un mediu văzut al luminii spirituale, iar din el să iradieze această lumină şi în universul cu care este legat, deşi această arătare a luminii spirituale prin materie e o mare taină.
Taina cea mare stă în faptul că Dumnezeu a adus la existenţă şi persoanele create de o fiinţă comună îmbrăcate în trup, deci subiecte conştiente de valo-rile fiinţei lor şi ale universului material, pe care le trăieşte fiecare altfel şi le comunică una alteia, întărind şi cu voinţa unitatea lor de fiinţă şi împărţind modul de sesizare şi de actualizare a valorilor fiinţei umane şi ale universului. Iar în Hristos ele devin şi subiecte active ale (receptării) valorilor fiinţei divine, pentru îmbogăţirea spre care le-a creat Dumnezeu Cel din Treime.
Sfântul Ioan Evanghelistul înfăţişează acest scop al întrupării Fiului lui Dumnezeu, sau umplerea de lumină a celor ce vor crede în El şi vor săvârşi faptele Lui şi osândirea la întuneric a celor ce nu vor face aceasta, spunând: „Cel ce crede în El nu este judecat, iar cel ce nu va crede a fost judecat, fiindcă nu a crezut în numele Celui Unuia Născut, Fiul lui Dumnezeu. Iar judecata este aceasta, că Lumina a venit în lume şi oamenii au iubit întunericul. Căci faptele lor sunt rele. Că oricine face fapte rele urăşte lumina şi nu vine la lumină, pentru ca faptele Lui să nu se vădească. Dar cel care lucrează adevărul vine la Lumină, ca să se arate faptele lui, că în Dumnezeu sunt săvârşite“ (Ioan3, 18-21). Avem în aceste cuvinte o explicare a motivelor pentru care faptele bune sunt luminoase, iar cele rele întunecă pe om. Cele bune aduc pe om în Lumina lui Hristos, iar cele rele îl ţin în întuneric. Aceste motive sunt două: primul este că faptele rele închid pe om în egoismul lui îngust, oprindu-l de la înţelegerea largă şi adâncă a altora şi a lui Dumnezeu cel iubitor, izvorul fără de început al existenţei; dimpotrivă, faptele bune, fiind îndreptate spre Dumnezeu cel iubitor şi spre semeni, lărgesc vederea iubitoare la nesfârşit. Căci faptele bune fac pe om comunicativ, deschis, transparent. Interiorul lui se vede. El se deschide cu o căldură celorlalţi. Are în sine căldura iubirii nesfârşite a lui Hristos, căci comunică şi cu El. Trupul nu mai închide pe om, ci-i face sufletul văzut, comunicativ. Prin bine, spiritul face materia trupului transparentă, în primul rând în Hristos şi apoi şi în cei ce cred în El. Dar, în general, spiritul omenesc se face transparent prin materie şi prin anumite organizări comunicative ce le aduce în ea. Însă Dumnezeu pune în întreaga materie a universului o organizare care îl face de folos omului, dar şi în stare să arate cât de minunată şi de iubitoare este înţelepciunea lui Dumnezeu. Materia e făcută de Dumnezeu în stare să primească şi să comunice o raţionalitate plină de folos în ea. Prin aceasta se arată că nu numai spiritul omenesc poate lucra şi vedea prin ea, ci prin ea se poate vedea şi poate lucra în primul rând Dumnezeu. Aşa se poate cunoaşte şi lucra adevărul şi prin ea. Iar al doilea motiv, identic în fond cu primul, este că faptele bune „lucrează adevărul“, adică actualizează spre bu-curie adevărul legăturii ce există între omul ce săvârşeşte aceste fapte bune şi semenii săi şi arată adevărul lui Dumnezeu cel iubitor. Căci acesta este adevărul: armonia între cele create şi unirea lor cu Dumnezeu prin iubirea Lui. Cel ce săvârşeşte binele vede acest adevăr şi o afirmă. Şi legătura cu această adevărată existenţă a iubirii îi aduce bucurie.
Această vedere a armoniei dintre toate şi dintre ele şi Dumnezeu cel iubitor, comuniunea deplină cu toţi şi cu Fiul lui Dumnezeu făcut om, se va arăta ca lumină desăvârşită în viaţa viitoare.

Smerirea lui Hristos a mers până la jertfă

Dar să spunem câteva cuvinte şi despre „Schimbarea la faţă“, îndeosebi:

Schimbarea la faţă a lui Hristos pe Tabor le dădea Apostolilor dovada anticipată a învierii şi dumnezeirii Sale şi a mântuirii tuturor celor ce vor crede în El, spre a le confirma mărturia lor dată Lui prin Petru la Cezareea lui Filip, că El este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, confirmare cu atât mai necesară, cu cât, după acea mărturisire a lui Petru, Hristos le vorbise despre moartea ce-o va avea de suportat, dar din care va învia, ceea ce le produsese Apostolilor o sminteală de natură să le slăbească mărturia dată despre dumnezeirea Sa. Hristos le arată astfel că între dumnezeirea Sa şi jertfa Sa ca om pentru oameni nu e o contrazicere, ci că tocmai prin această jertfă se va arăta mărirea iubirii Sale dumnezeieşti. Cu cât e mai înalt Dumnezeu, cu atât e în stare de o mai mare smerire din iubire pentru oameni.
Necontrazicerea între mărirea Sa dumnezeiască şi smerirea Sa prin întrupare şi jertfa ca om o arată Hristos şi în faptul strălucirii ce o va da umanităţii Sale prin această smerire, care a mers până la jertfă.
Umanitatea Lui va deveni, prin jertfă, mediu al luminii dumnezeieşti, strălucitoare, prin faţa Lui, ca soarele, iar prin veşmintele Lui, ca zăpada. E o lumină care, deşi se arată prin faţa omenească materială, are totuşi un caracter spiritual, aşa cum se arată lumina bunătăţii pe faţa omului şi cu deosebire în nimbul sfinţilor.
Hristos le arată astfel Apostolilor că S-a coborât şi Se va înălţa prin jertfă nu numai pentru Sine ca om, ci pentru noi, în faptul că lângă El apar şi Moise, şi Ilie, care au crezut în întruparea şi jertfa Lui ca om înainte de împlinirea lor, ceea ce înseamnă că a făcut aceasta şi pentru cei ce vor crede în viitor în El. În acest scop, Moise şi Ilie li se arată celor trei Apostoli, vorbind cu Hristos despre sfârşitul Lui, adică despre moartea şi învierea Lui, care Îi vor aduce Lui ca om strălucirea asemenea Soarelui. Se arată prin aceasta atât faptul că din El ca Dumnezeu iese lumina, prin umanitatea Lui, şi nu din ei, cât şi faptul că lumina Lui nu e contrazicere cu jertfa Lui, ca a Celui ce-şi arată iubirea care a mers până la jertfă. Dar prin aceasta se arată că relaţia noastră viitoare cu suprema lumină a bunătăţii va fi şi o comunicare dialogică prin trup, deci trupurile noastre vor vieţui şi ele în legătură cu trupul Lui şi într-o comunicare tainică cu El prin trupul Lui. Şi aceasta arată că va fi o convorbire reală a noastră cu El. Pe lângă aceasta ea arată că va avea loc o transfigurare, sau o îndumnezeire a întregului cosmos, deci şi a celui material.
Dar Apostolii aud şi glasul Tatălui răsunând dintr-un nor: „Acesta este Fiul Meu cel iubit, pe Acesta să-L ascultaţi!“ Prin aceasta Tatăl Îl arată pe Hristos chiar ca Fiu iubit al Său, deci şi Dumnezeu, şi om, deci şi pe ei, făcuţi prin întrupare, fraţi ai Lui şi fii ai Săi ca Tată.

Pe Tabor ni se arată astfel descoperit Fiul lui Dumnezeu Însuşi, deci ca Cel ce a luat faţa de om pentru veci. Ni se arată suprema apropiere a lui Dumnezeu de noi. Prin aceasta şi Tatăl ni se arată apropiat.

„Fiul lui Dumnezeu însuşi se arată în lumină pentru toţi cei ce cred”

Dacă în revelaţia din Vechiul Testament glasul lui Dumnezeu se auzea din întuneric, iar chiar pe faţa lui Moise, care era ridicat la auzul ei, stătea un văl de întuneric, acum Fiul lui Dumnezeu însuşi se arată în lumină pentru toţi cei ce cred, reflectându-se în lumina de pe faţa lor, căci iubirea arătată mie de altul trezeşte în mine iubire. Deci chiar şi de pe faţa lui Moise se înlătură întunericul, căci, prin Vechiul Testament, Fiul lui Dumnezeu se pre-găteşte doar să vină ca om între oameni, nu vine de fapt ca atare. Nici Tatăl nu ne vorbeşte direct, ci numai prin prooroci.
Hristos cel înviat ca om le umple toate de lumină, căci peste toate se prelungeşte lumina Lui, reflectată în cei pe care îi iubeşte şi cu care Fiul lui Dumnezeu a intrat în relaţie directă ca Dumnezeu făcut om. Fiul lui Dumnezeu e văzut acum direct de oameni şi-i bucură pe toţi cu comuniunea Lui. Dar în aceasta vor intra ei deplin în viaţa viitoare. El „va veni să se proslăvească întru sfinţii Săi şi să fie privit cu uimire de către toţi cei ce au crezut, pentru că mărturia noastră către voi a găsit crezare“ (2 Tes. 1, 10).
De bucuria sau comuniunea acestei iubiri directe nu se vor sătura în veci cei ce pleacă din această viaţă cu credinţa în Hristos. Aceasta o spune Petru, propunând lui Hristos să facă trei colibe în care să vadă neîncetat pe Hristos şi pe sfinţii din jurul Lui şi de care se vor împărtăşi şi credincioşii încă vii.
Lumina comuniunii cu Hristos e nesfârşită, ca şi bucuria ce o procură. E o mistică nesfârşită a luminii. Deşi e văzută, este inepuizabilă în bucuria şi eterna noutate ce-o dăruieşte celor ce o văd. Această înaintare nesfârşită în lumina iubirii lui Hristos o trăieşte şi cel ce, prin rugăciunea neîncetată, ajunge să-L vadă pe El strălucind din inima Sa, unită cu cerul. Mistica ortodoxă este o mistică sau o taină a luminii, nu a întunericului. În întuneric nu se poate înainta. În toate slujbele ortodoxe se vorbeşte de lumină şi în conţinutul darurilor mijlocite de ele se înaintează la nesfârşit.
Lumina care va iradia din Hristos în veacul viitor, umplându-i pe toţi de lumină sau făcându-i pe toţi lumină, nu va anula trupurile, dar lumina în care se văd face să nu se mai simtă spaţiul. Hristos se vede, şi trupurile sfinţilor se văd, dar nu se mai văd aflându-se distanţate. Lumina învinge spaţiul fără să desfiinţeze persoanele care se comunică prin lumină. În viaţa viitoare vom simţi pe Hristos în fiecare om, desăvârşind această simţire a Lui în viaţa de pe pământ. Dacă cei ce au făcut bine altora au văzut pe Hristos prezent în ei, luminându-se prin aceasta (Mt. 25, 40), în viaţa viitoare Îl vor vedea cu totul clar, în lumina Lui, pe Hristos, pe când cei ce nu au făcut bine altora, fiindcă n-au văzut pe Hristos în ei, trăind în în-tuneric, vor cădea în întunericul total în viaţa viitoare. Dar cel ce s-a rugat aici mult lui Hristos văzându-L pe El în sine, cum Îl văd isihaştii luminând din inima lor, Îl va vedea în sine deplin cu sine în viaţa viitoare în plină lumină.
Dar Hristos nu s-a mulţumit să convingă pe ucenicii Săi numai prin învăţătura că El a depăşit legea inexplicabilă a închiderii oamenilor prin naştere şi moarte într-o viaţă redusă la cea din lumea aceasta, ci le-a arătat şi în mod vizibil că este Persoana dumnezeiască a umanităţii pentru a o duce şi pe a-ceasta în eternitate, deci în lumina sensului deplin.
Poate de aceea, Sfântul Maxim Mărturisitorul numeşte lumina în care a apărut Hristos pe Tabor „simbol prin care a descoperit dumnezeirea mai presus de minte, aducând pe ucenici la adevărata înţelegere a Scripturii, iar veşmântul Său alb ca zăpada, simbol al celui ce poartă puterea Raţiunii creatoare“1 şi mântuitoare.
Acestea se cuprind şi se vor cuprinde în lumina lui Hristos, arătată pe Tabor, ca anticipare a luminii în care va fi văzut în viaţa viitoare.

(Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos, lumina lumii şi îndumnezeitorul omului, Editura Anastasia, 1993, pp. 201-208.)

(Sursa: www.ziarullumina.ro)